Rezumat:
Dacă Dzeu ar fi actor, ar fi #MarlonBrando. Omul acesta în filmul „Last Tango in Paris”, film semnat de Bernardo Bertolucci în 1972 joacă Beyond words. Trece de la engleză la franceză cu atâta versatilitate de pare că gândește simultan în ambele limbi. Să ne înțelegem. Nu vorbește cuvinte în engleză unde amestecă și fraze în franceză. NU. Pur și simplu face switch-ul de la o limbă la alta de parcă apeși pe un buton.
Trece de la extaz la violență, de la indiferență la suferință, de la nebunie la luciditate, de la abuz și sadism la romantism și lacrimi cu atâta genialitate că nu ai cum să nu îl crezi, să nu îl simți. Inclusiv scena controversată a violului, care ridică și azi la mai bine de 50 de ani atâtea semne de întrebare te face să crezi că a fost…reală.Și modul în care „își amintește” crezi că sunt amintirile lui.
Filmul, o dramă romantică cu accente de erotism vanilla și violență sexuală te captivează, te face să râzi, te face să fii dezgustat, te trece practic de la delir la extaz, de la agonie la orgasm, de la silă la juisare. Nu e un film deloc simplu de privit, de înțeles, de trăit, dar Marlon e Dzeu pe Pământ în acest film.
Iar chimia dintre el și Maria Schneider e beyond the Silver Screen. Nu am cum să găsesc cuvinte, dar erotismul lor, surprins între Sindromul Stockholm și romantism pervers, între ură și pasiune nebună e greu de surprins în cuvinte.
