Am văzut recent piesa – ,,În Republica Fericirii” cu Simona Pustianu, Diana Dănilă și mulți alții. Iar piesa te ține în priză până la final, iar finalul e mind blowing. Îți dă damage. De ce? O să aflați de ce. Dar toate la timpul lor.
Despre ce e vorba?
De Ziua Internationala a Teatrului am vazut la UNATC spectacolul – Imparatul Mustelor. Pentru cei care n-au citit cartea, spectacolul are la baza romanul cu acelasi nume scris de Sir William Gerald Golding.
Laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1983, Sir William Gerald Golding şi-a început cariera aproape de vârsta de cincizeci de ani, cu romanul Împăratul muștelor, publicat în anul 1954 şi tradus în română cincisprezece ani mai târziu.
Prăbuşiţi cu un avion pe o insulă pustie, fără vreun „om mare” pe aproape, o gaşcă de copii au de trecut cea mai grea probă: supravieţuirea. Protagonistul, pe nume Ralph, care pare cel mai viteaz dintre ei, împreună cu un al băiat poreclit Piggy, reunesc membrii zborului şi îşi fac planuri pentru salvare.
Liderul cercetaşilor simte concurenţa şi îşi face propria echipă de vânătoare. Mărul discordiei, ca în orice altă haită, este postul de şef, însă a avea o cochilie care se decisese a fi microfon nu este de ajuns.
În curând, singurătatea şi, totodată, libertatea desăvârşită înfiripă sâmburele malefic în sufletele tinerilor ce se despart în două tabere. Scopul lui Ralph este de a ţine focul aprins, iar a lui Jack de a vâna.
Puştii se sălbăticesc şi totul scapă de sub control, iar germenii malefici îi fac să se lupte între ei, până ce se produc accidente. Cam atat despre carte ca sa ne intoarcem la piesa…
Simona Pustianu are 25 de ani și este unul dintre actorii generației care și-a susținut prezentarea lucrării de licență în online. În prezent este studentă la masterul Arta Actorului și la cel de Pedagogie Teatrală la Universitatea Naționala de Artă Teatrală și Cinematografică.
”Sunt o tânără cu un suflet bătrân și nostalgic, regret că m-am născut atât de târziu și nu m-am putut bucura de anii 60- 70. Îmi vizualizez anii de pensie într-un orășel mic pe marginea unul lac din Italia. Mă atașez de locuri și îmi place să iau câte o fărâmă din specificul fiecărui loc în care merg. Fur inconștient ticuri și accente. Am origini moldovenești, sunt născută în Dobrogea, am domiciliu în Ardeal și locuiesc în București, acest amestec cultural mi-a oferit o adaptabilitate impresionantă.”, a povestit Simona. Dar mai multe despre actorie și povești în rândurile care urmează…
Nu știu exact ce a declanșat în mine această pasiune, dar știu că la serbarea din clasa I am suferit pentru că am primit un rol mic, așa că am învățat singură o povestire, iar la finalul serbării, când învățătoarea mulțumea și pregătea finalul, eu am spus că mai am ceva de împărtășit, așa că m-am apucat de recitat. A fost o surpriză și pentru părinții mei, nimeni nu știa și nu se aștepta să fac una ca asta. Cred că atunci am realizat că îmi place gustul bucuriei pe care publicul mi-o oferă când se uită la mine cu curiozitate, iar eu pot să le ofer ceva din mine, din pasiunea mea.
Am avut șansa să fiu actor colaborator al Teatrului Jean Bart timp de 3 ani, acolo am învățat foarte multe de la echipa teatrului, aș putea spune că sunt o familie, o familie mare și foarte darnică, care primesc tinerii cu multa bucurie și răbdare. Pe mine m-au ajutat mult în creșterea mea ca și artist, nu știu dacă au facut-o conștient, dar îmi sunt toți un exemplu de urmat atât ca artiști, cât și ca oameni. Știu textele lui Ștefan Caraman, știu că este tulcean, ba chiar mă jucam cu fiica lui în clasele primare, dar până acum nu am jucat niciodată un text scris de el.
Primul spectacol pe care l-am văzut într-o sală de teatru a fost Adam’s boys, atunci mi-am început “ritualul” de a închide ochii la aplauze, atunci când sunt spectator, și de a-mi imagina că sunt pentru mine. Atunci mi-am promis prima dată că voi juca și eu pe scena teatrului de acasă. Iar primul spectacol profesionist în care am jucat este Hotel Mimoza în regia lui Aurel Palade, exact pe scena unde am văzut primul spectacol, adică scena Teatrului Jean Bart.
Trupa Fără Nume este un proiect foarte drag mie, este trupa de teatru din care făceam parte în liceu. Eram o gașcă super faină de colegi ce au devenit prieteni, coordonați de profesorul nostru de istorie, Moise Vasile. El ne găsea cele mai trăznite texte și avea un simt comic foarte fin. Primul spectacol a fost Prețioasele ridicole a lui Moliere.
Din perspectiva mea, actorul de succes este actorul care:
1. nu uită să se antreneze, indiferent dacă are sau nu proiecte, cu atât mai important atunci când nu are proiecte și pare că nu mai are niciun rost să o faci;
2. este punctual și serios la lucru (din păcate punctualitatea a disparut din caracteristicile actorilor);
3. este generos cu partenerul în scenă și își vede de “bucătăria” lui;
4. are încredere în talentul său, dar e conștient că actoria nu a început și nici nu se va termina cu el;
5. știe să se agațe de oportunități când îi surâde norocul.
Pe scurt, Omul se transformă în actor atunci când are disponibilitatea, vulnerabilitatea și generozitatea de a se da pe el la o parte și renunță la propriul ego pentru a da viață unui personaj.
Mereu m-am întrebat ce aș fi făcut dacă nu era teatrul, probabil jurnalism, seamănă puțin cu actoria, ești într-o continuă cercetare, construiești ceva cu informațiile acumulate și comunici acel ceva oamenilor. Nu cred că aș fi putut să inventez teatrul, este mult mai complex de cât mi l-aș fi putut imagina eu și nu cred că un singur om l-ar fi putut inventa, teatrul înseamnă echipă, minim doi oameni (un actor și un spectator), consider că și creația acestei povești boeme numită teatru a avut și are nevoie de o echipă.
Să îmi păstrez încrederea în talentul meu chiar și atunci când nu iau castinguri și nu se ivesc proiecte. Pentru că actoria nu stă doar în succes, stă și în forța ta de a accepta că anumite lucruri nu sunt pentru tine, că anumite roluri nu sunt pentru tine. Nu ești un actor mai bun dacă ai doar roluri ,,principale”. Ajungi un actor bun cu fiecare emoție pe care o dăruiești din spatele oricărui rol, oricărui personaj.
Helen McCrory
Joaquin Phoenix
Matthew McConaughey
E o ordine aleatorie și sunt primele trei nume care mi-au venit acum, consider că sunt o mulțime de alți actori foarte buni, pe lângă cei legendari precum Al Pacino, Robert De Niro și putem continua… Aceștia trei au o putere remarcabilă în jocul lor, simți cum energia lor iese prin ecran, sunt genul de actori care ar putea să joace doar din privire pentru că gândurile lor se citesc fără necesitatea textului.
Din fericire este o perioadă plină, iar faptul că restricțiile sanitare s-au ridicat nu poate decât să ne bucure și să ne dea speranța că vom avea parte de săli pline.
Pe 19 și 20 martie ora 20 – Instituția în regia lui Florin Liță (este un proiect inspirat din colaborarea cu S.O.S. Salvați satele copiilor) textul este inspirat din poveștile copiilor instituționalizați, iar prin acest spectacol dorim să atragem atenția asupra sufletelor acestor copii. Este un spectacol device theatre, un spectacol interactiv ce necesită și implicarea publicului. Este o experiență destul de rară în România, din păcate, așa că nu merită ratată.
Pe 25 martie ora 19 – În republica fericirii în regia lui Vlad Massaci, este un manifest, o satiră provocatoare și actuală, o confesiune a obsesiilor și anxietăților contemporane, unde personajele sunt într-o căutare disperată a fericirii. Acest spectacol se joaca la Teatrul de Comedie, Sala Nouă.
Pe 27 martie orele 12 și 15 – Împăratul Muștelor în regia lui Jum Rubin, este un spectacol de teatru educațional pe o temă extrem de actuală, respectiv bulling, iar în acest spectacol publicul are șansa de a vota opțiunile pe care să le urmeze personajele, astfel ei decid în ce direcție să meargă acțiunea. Instituția și Împăratul muștelor se joacă la U.N.A.T.C. în Sala Berlogea.
Intrarea este liberă! Rezervările pentru toate cele trei spectacole se face pe adresa de mail rezervări@unatc.ro
