Viaţa ca un carusel in oglinda,
ne prinde in reflectii convexe si concave, ne mutileaza perceptiile…
totul pare real dar e doar iluzoriu…
si respiram proiectiile unor franturi de imagini ireale,
ne privim, ne taiem, cadem si ne ridicam din nou
cu tot cu chipul de sticla pisata…
Azi am timp sa scriu,
cand vreau, despre ce vreau,
despre emotii, ganduri, idei, concepte,
interviuri, provocari, experiente,
calatorii, aventuri gastronomice,
drumuri care pleaca de nicaieri si ajung niciunde
doar eu si o bicicleta…
Viata e ca un joc alambicat de emotii, trairi,
de parca insasi amprenta Universului se contureaza in noi, intrinsec.
Avem galaxii de indoieli, planete de solitudine,
asteroizi de ganduri, gauri negre melancolice,
atomi de orice din nimic,
eter prin vene si deasupra a tot
este TIMPUL.
Pasesc spre Timp, in timp,
au trecut clipe, ore, zile si inca sunt fascinat de prima litera,
prima litera a TIMPULUI…
Time in engleza…
Am ajuns intr-un punct in care nu mai caut,
nu mai vreau experiente frugale,
nu mai vreau sa ma prefac ca sunt tinta lui Cupidon,
ca 14 februarie e vreo mare smecherie de marketing…
Si, in punctul asta de autosuficienta,
cand credeam ca am cunoscut majoritatea pattern-urilor temporale,
cand credeam ca le-am vazut pe toate,
si am gustat din toate,
acum, mai mult ca niciodata,
sunt prizonier in Timp.
Momentan sunt agata de prima litera,
prin emotii, cuvinte spuse, nespuse,
necuvinte, emotii, senzatii,
dar sunt acolo…
Nu stiu a cata litera in alfabet este, nu caut sa numar
dar n-are numar…E o amprenta
Si atunci cand o ating, cu degetele, cu privirea,
cand o conturez prin cuvinte, din cuvinte
TIMPUL se estompeaza, dispare, ramane doar urma unei litere,
unei litere cu forma de cruce ca o aliteratie a expresiei simplitatii,
ca un copac al vietii din mitologia nordica,
ca o runa ratacita si misterioasa…
Dar e acolo, undeva…
Nu stiu cum va arata TIMPUL maine, intr-un viitor intrinsec sau extrinsec,
dar atunci cand am prima litera din Timp in brate,
pe buze, in minte, in ochi,
secundele se topesc, orele se lichefiaza si ramane doar un amalgam atemporal…
TIMP in Timp…Atat!
Cand voi invata ca Timpul are nevoie de cuvinte iar cuvintele au nevoie de Timp?
Cand voi invata sa fac inima sa nu mai alerge de nebuna si sa stea si ea,
firesc si normal asa cum imi stau gandurile in sinapse?
Cand voi invata sa tratez indiferenta ca pe un tratament ci nu ca pe o povara?
Cand voi invata sa am rabdare cu mine !?!
NU vreau, nimic, NU cer nimic,
dar de ce imi e atat de teama de suferinta incat atac ca sa apar ce!?
Oricum cetatea e ratacita si o reconstruiesc in pasi de melc,
Am mai suferit de atatea ori pentru inimi albastre,
de ce ma apar printr-un atac intruziv, pentru ce?
Pe cat de creativ si spontan sunt cand trebuie sa fiu,
pe atat de vulcanic sunt in idei si cuvinte
cand as putea sa ascund totul sub tacere…
Cand voi invata ca nu trebuie sa imi pese
si sa privesc lucrurile speciale ca fiind firesti si normale?
Am gresit din nou, dar, am descoperit din nou, ceva
Am in continuare sufletul intact si se zbate, respira si simte la fel de adanc, de tulburator, de puternic,
trebuie doar eliberat din propriul lui exil…
Pe curand gand rebel si umil…
Nu
Afronturi sonore rostogolite în foruri de piatră…
mi-e dulce căderea
Iar colbul mi-e acum giulgiu sur
Ce-mi împământeneşte chipul altă dată frumos.
Nu, nu e declin,
Ci-i cuvântarea tânărului rabin la cap de copil.
Nu, nu sunt umil,
De-am ales să mă desprind,
Să beau cucută în loc de vin,
Să năzui la a nu mai fi viu.
By: Diana Bone
