Etichetă: Grigore Vieru

Victoria Purici-Susu este unul dintre copiii teribili de peste Prut…Eminescu daca ar fi trait ar fi scris Luceafarul cu gandul la ea, iar Grigore Vieru daca ar mai fi trait, cu siguranta ar fi scris randuri de versuri pentru Victoria…De ce spun asta? Pentru ca Victoria s-a nascut din si pentru poezie si pentru ca are numeroase premii si diplome la activ dintre care spicuim:  Locul I la concursul raional de matematică, informatică, limbă franceză, fizică;  Locul 1 la Concursul Republican “Traficul de Fiinţe Umane”, organizat de Asociaţia Medicii Lumii (Medecins du Monde), Bălţi; Premiul II în cadrul Concursului Republican “Drogurile – între mit şi realitate”; Locul 3 la Concursul Republican „Gutuia de Aur – 2009”, organizat de Alianţa Franceză din Moldova, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării USM;  Diploma de Merit pentru promovarea culturii francofone în spaţiul european; Mentiune in cadrul Concursului de Creatie Literara „Veronia Micle”, organizat de Asociatiunea pentru Literatura si Cultura Poporului Roman –ASTRA –Iasi si Premiul Mare şi locurile 1 la concursul republican radiofonic „Ars Adolescentina” si lucrurile pot continua…Dar sa lasam randurile sa vorbeasca…

Reporter: Stiu ca recent ai participat la Scoala de Vara de la Sulina organizata de catre Departamentul pentru Romani de Pretutindeni. Care este cea mai puternica impresie legata de acest proiect?

Victoria: In timp ce mulţi tineri de vârsta mea visează să ajungă în Paris, Londra, New York, eu dintotdeauna mi-am dorit să trec Prutul şi să ajung la Bucureşti. Recunosc, prima mea întâlnire cu „Domnul” Bucureşti a fost cam rece şi mai puţin romantică, căci … Domnia Sa a fost cam ocupată şi m-a întâlnit cu un mesaj dulce, gen: „Sărut mâna, domnişoară” sau „Bine ai venit în noapte” (era pe la vreo 23.00 când am ajuns în Bucureşti şi de aceea prima mea reacţie a fost un fel strigăt:  „Wow, câtă lumină! Parc-am ajuns în Ceruri!”). Aştept cu nerăbdare a doua mea întâlnire cu Măria Sa Bucureşti (sper că data viitoare va fi mai disponibil). Până la urmă, nu aceasta a fost cea mai puternică impresie legată de şcoala de vară „Comunităţi româneşti şi identitate europeană” (am „exploatat” o aripă mare a României: Mănăstirile Putna şi Argeş, Transfăgărăşan, Braşov, Ipoteşti, Iaşi, Suceava…), dar m-a  marcat profund spiritul românesc adevărat (nealterat de mode şi fanatism de la Chişinău), pentru că am întâlnit oameni care erau gata să se dăruiască cu trup şi suflet pentru ca noi, nişte adolescenţi veniţi din provincie, să ne simţim cât mai „acasă”, pentru că aşa ne-a salutat Eugen Tomac când am „asediat” Departamentul pentru Românii de Pretutindeni de pe bulevardul Primăverii (nume de bulevard proaspăt, frumos şi sacru, un nume al Învierii…): „Bine aţi venit acasă!”. De acolo am început să-i întâlnesc pe oamenii care mi-au devenit veritabili profesori în această excepţională şcoală de vară: regizorul Radu Găină, istoricul Dorin Matei, redactor-şef al revistei  “Magazin Istoric”, Iulian Costache, consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe,  Daniel Funeriu , Ministrul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, dar şi Bogdan Gavrilă, Bogdan Daraban, Andreea, o echipă întreagă de jurnalişti patrioţi, grupuri minunate de tineri români din Italia, Grecia, California, Bucovina, Republica Moldova, uniţi sub crezul tricolorului. Anume asta m-a impresionat cel mai mult: muşchiul inimii de român care nu slăbeşte.

Reporter:  De ce iubesti Romania?

Victoria: Eu iubesc toate ţările, fiindcă puteam să mă nasc în oricare din ele şi oricare putea să-mi devină Patrie. Însă ţările străine am început să le iubesc după naştere, pe când în România m-am îndrăgostit încă în faza uterină, căci e ţara mamei mele, a bunicilor, a strămoşilor mei. România, aflată pe-o gură de rai, e păzită de Dumnezeu de cataclisme şi tsunami, de pojaruri şi secete cumplite. Are o cultură frumoasă, o credinţă curată în Dumnezeu şi genialităţi de oameni care-mi slujesc în viaţă ca îngeri păzitori.Fac parte din elită prin faptul că vorbesc, gândesc şi simt româneşte.

Reporter: Ai o amintire amuzanta sau haioasa din timpul sederii tale in Romania sau din perioada din tabara de la Sulina?

Victoria: „Când amintirile-n trecut/ Încearcă să mă cheme,/ Pe drumul lung şi cunoscut/ Mai trec din vreme-n vreme…” (Mihai Eminescu). Doar amintirile mi-au mai rămas din calda îmbrăţişare cu România. Recunosc, nu prea am avut parte de întâmplări haioase sau amuzante (aşa sunt eu de firea mea), dar a fost un moment special la Sulina. În penultima zi a şederii mele în tabără, am decis împreună cu prietenii mei de la Radio Moldova să mergem şi să întâlnim dimineaţa. A fost ceva foarte frumos. În drum spre mare, simţeam sub picioare nisipul rece care ne arăta calea. (Era şi un câine negru pe acolo care ne-a însoţit în acea dimineaţă spre răsărit, parcă ne apăra într-un fel). Când am ajuns pe plaja virgină a Sulinei, cerul parcă şi-a deschis porţile pentru noi. Norii crăpau şi aruncau în noi primele raze de lumină care veneau parcă de la Dumnezeu. Am întâlnit zorile pe mare pentru prima oară în viaţă şi a fost un „tablou măreţ, fantastic”. Şi încă ceva, era Duminică, ziua lui Dumnezeu, şi în biserică au bătut clopotele. Abia atunci am simţit că întâlnirea tuturor românilor în acel loc nu a fost întâmplătoare. Sfântul Matei spunea că omul n-are voie să despartă ceea ce Dumnezeu a unit. Iar noi suntem atât de despărţiţi…

Reporter:  Stiu ca in tabara ai participat foarte activ la anumite dezbateri. Ai un caracter puternic si stii sa iti impui cu talent o opinie. Daca presupunem ca as fi un public neavizat, cum ai incerca sa imi prezinti cazul scriitorului Ioan Druta?

Victoria: S-o începem deci… cu începutul. Voi repera în prezentarea mea cu ceea de ce s-a folosit Grigore Vieru. Nişte savanţi ihtiologi ruşi au publicat rezultatele unui experiment într-o revistă. Citez: „… studiind, vreme de câţiva ani, comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând diverse experienţe de laborator, ei au remarcat că peştii – în principal crapii – crescuţi în captivitate sunt mult mai uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia din urmă, crapii de crescătorie înoată mai aproape de suprafaţă, se deplasează în cârduri, nu se împotrivesc curenţilor de apă şi constituie astfel o pradă uşoară chiar şi pentru pescarii mai puţin experimentaţi”. Crescuţi şi educaţi în nelibertate, foarte mulţi oameni, cel mai des vârstnicii (în şcoala de vară am înţeles că există şi foarte mulţi tineri de acest fel), plutesc în cârduri la suprafaţa istoriei şi a literaturii neamului nostru, „zombaţi” de idei bolşevice precum că „Ion Druţă este neromân şi statalist”, „Ion Druţă promovează Uniunea Sovietică”, „Ion Druţă susţine că limba este moldovenească”, „Ion Druţă este trădător” etc. Anume acesta a fost scopul totalitarismului, de a discredita personalităţi marcante ale istoriei care pot schimba şi chiar au schimbat istoria şi m-am întristat profund că unii tineri, orbiţi de idealuri, au prins grabnic momeala şi s-au lăsat uşor conduşi de speculaţii de acest gen. Pentru a clarifica unele lucruri, aş vrea să citez o afirmaţie din eseul Domniei Sale „Răscrucea celor proşti”: „Cum o numit până la urmă? Fireşte, limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale”. Iată şi răspunsul lui Ion Druţă pentru tinerii care afirmau că în opera dumnealui lipseşte sintagma „limba română” şi „suntem români”. Pe la sfârşitul anilor 1980, apare în ilegalitate, la Riga, primul nostru ziar cu caractere latine, „Glasul” (atenţie – primul ziar!), fondat de Ion Druţă, redactor-şef  Leonida Lari. E de prisos, dar o voi spune: Ion Druţă este unionist. Romanul „Povara bunătăţii noastre” este construit în bază de antiteză: prima parte a romanului reflectă viaţa fericită a oamenilor când ne aflam în componenţa României Mari şi a doua parte a romanului care prezintă soarta grea a românilor din Basarabia, înjunghiată de Uniunea Sovietică. Despre romanul „Frunze de dor”, Grigore Vieru afirmă „… nu poate fi despărţit de tradiţia prozei româneşti şi de simţirea noastră naţională”. Prin operele sale „Samariteanca”, „Clopotniţa”, „Horia”, „Biserica Albă”, „Doina”, „Toiagul păstoriei”, „Frumos şi sfânt” ş.a., Ion Druţă condamnă crimele regimului totalitar comunist şi „are curajul să se ridice deasupra principiului abordării realității de pe pozițiile de clasă”, scrierea sa “este în total o expresie a rezistenței spirituale și morale în fața a tot ce subminează naționalul, umanul, sacrul” (Mihai Cimpoi). Cum poţi să decretezi un om care a scris despre suferinţele oamenilor, deportări, foamete, represiuni, otrăvirea pământurilor, distrugerea bisericilor, arderea clopotniţelor, degradarea limbii materne, drept… trădător? Ion Druţă a luptat în primele rânduri în Mişcarea pentru Eliberare Naţională. A construit la Soroca un monument “Lumânarea Recunoştinţei”, intenţia căruia derivă din denumire. Fondurile din care a fost construit monumentul reprezintă, în mare parte, donaţii şi premiul integral al scriitorului (La 26 august 2008 i-a fost acordat Premiul de Stat pe anul 2008 și titlul de „Laureat al Premiului de Stat” pe anul 2008, pentru contribuția de excepție la dezvoltarea culturii și literaturii naționale și universale).

Pe lângă faptul că Ion Druţă este naţionalist (la fel ca şi Grigore Vieru), scriitor atins de aripa genialităţii, Domnia Sa descrie cu lux de amănunte toate feţele unei monede. Îndată după război, dumnealui a scris, de exemplu,  despre jandarmeria română şi a prezentat cazuri reale de violenţă. Până la urmă, scriitorul a prezentat un caz particular, cu atât mai mult, în ultimul timp, Ion Druţă şi-a schimbat părerea vis-a-vis de jandarmii români şi a declarat deschis acest lucru (de fapt, a spus-o şi atunci), fiindcă opera lui este, nu în ultimul rând, civică şi Druţă vorbeşte, în general, despre cădere, desfrânare, pierderea demnităţii, mizerie, degradarea sufletului uman, despre firea omenească, sortită să intre în păcat şi nu neapărat despre un popor sau o naţiune. Şi când vorbim despre o ţară, chiar şi despre Patria mea, România, oare ar fi onest dacă am declara doar lucruri frumoase, sfinte şi curate? Ar fi cinstit dacă am spune că în România există doar lucruri bune, sunt, în exclusivitate, doar oameni buni, sută la sută? Regizorul Radu Găină ne-a spus că atunci când vom veni în România, vom descoperi şi partea neagră a lucrurilor. Consecvent, pentru ce îl condamnaţi, fraţii mei din Basarabia, pe Ion Druţă? Pentru că a spus lucrurilor pe nume? Pentru că a spus ceea ce voi nu aţi vrut să auziţi? Pentru că a declarat deschis că suntem fraţi, vorbim limba română, acuzăm comunismul şi România e mama noastră? Sau poate nu Vă place că soţia lui e o evreică, stabilită în Rusia? Dragostea nu are hotare şi nu poate fi distrusă de regimuri şi graniţe.

Consecvent, Ion Druţă este un român patriot şi punctum.

Victoria: Si daca tot suntem la capitolul dezbateri, crezi sau nu intr-o viitoare unire intre Romania si Basarabia?

Victoria: Am spus-o şi mai devreme, sunt unionistă, dar astăzi nu mai promovez activ această idee (de fapt, nu am dreptul să fac acest lucru, mai corect spus), fiindcă unirea presupune două laturi mari: spirituală şi politică. Din punct de vedere spiritual, e evident faptul că suntem acelaşi popor, vorbim aceeaşi limbă, avem aceeaşi credinţă şi Marea Unire din 1918 a fost unul din cele mai frumoase evenimente istorice, alături de Marea Adunare Naţională şi Podul de Flori. Dar în condiţiile actuale, pentru noi, cetăţenii Republicii Moldova, ar fi incorect, după părerea mea, să strigăm „Vrem Unire!”, dar e cinstit să spunem „Haideţi să merităm Unirea!”. Atunci când vorbim despre unirea Basarabiei cu România, trebuie să dăm dovadă de verticalitate, logică, spirit analitic şi cap „rece”. În continuare, voi repera cu afirmaţiile politicienilor, oamenii care văd cele două state de la înălţimea zborului, adică de sus. Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Republicii Moldova afirmă: „Sunt unionist, dar acum avem alte probleme de rezolvat… Acest lucru nu reprezinta o prioritate nici pentru mine ca preşedinte, şi nici pentru partidul pe care îl conduc sau alianţa politică din care face parte. Cel mai important este lichidarea sărăciei”.  În opinia şefului statului moldovean, care se pronunţă favorabil acestui eventual proiect politic, o unire a Republicii Moldova cu România se va realiza după ce moldovenii vor deveni membri cu drepturi depline in Uniunea Europeană, dar, în momentul de faţă, oamenii sunt rătăciţi, educaţi de comunişti şi un posibil referendum ar eşua, chiar dacă oameni care doresc unirea sunt tot mai mulţi. Aceeaşi părere o are şi Traian Băsescu, preşedintele României, care susţine statul nostru, în special, prin crearea condiţiilor favorabile pentru redobândirea cetăţeniei române şi recunoaşte lipsa de insistenţă a guvernului român în anii ’90, dar declară deschis identitatea acestui neam. Voi concluziona, totuşi, printr-un gând plin de speranţă: cred în Marea Unire, doar că pentru acest lucru, tinerii de astăzi trebuie să depună foarte multă muncă, să înveţe, să devină profesionişti adevăraţi şi specialişti de valoare care să reânvie Republica Moldova şi, nu în ultimul rând, să evite părăsirea ţării noastre cu scopul de a se stabili în state mult mai dezvoltate sau chiar România, fiindcă poporul nostru are nevoie de salvare, dar salvarea vine de la noi şi prin noi. Grigore Vieru scria: “Să-ţi laşi pământul e-o greşeală poate, / Să nu te-ntorci la el e un păcat…”.

Bogdan Daradan

PS: Ca sa intelegi mai multe…