Primăvara mă duce mereu cu gândul la bunicii din partea mamei, în special la bunica care, născută pe 10 martie, are grijă să-mi facă an de an, chiar și acum, primăverile mai frumoase. Gândul la ea mă poartă spre „pertetuum începuturi„, amintiri și mă determină să-mi pun tot felul de întrebări retorice care rămân suspendate în neant. Unde ești copilărie cu poveștile tale cu parfum de câlți, cu aromă de sacâz, cu iz de ceaun, cu dor de vară, cu cartofi copți la cuptior cu lemne și nopți pierdute în crâng cu privirea rătăcind când spre Carul Mare când spre Carul Mic?
Copilaria mea a fost într-o casă, casa bunicilor mei, undeva pe strada Luncă, comuna Rucăr. Locul unde de când am început să-mi conștientizez copilăria, de la 8 ani până pe la vârsta de 18 ani, an de an, de la 15 iunie până la început de septembrie acolo EXISTAM, TRĂIAM, RESPIRAM, IUBEAM, PLÂNGEAM, RÂDEAM. Nu-mi aduc aminte când am început să-mi aduc aminte, dar știu că primele amintiri conturate, cu parfum de carne proaspătă de pui tăiată în farfurie, cu jocuri prin nisip și noroi pe malurile Dâmboviței, cu seri împreună cu surorile mele și bunici când ne citeau povești în patul nostru, sau momentele când o vizitam pe furiș pe tușa Chivuța, soția fratelui bunicului și o surprindeam cum, cu o dexteritate pe care atunci nu o puteam înțelege, crea adevărate mostre de artă populară la războiul ei de țesut. Azi, cam așa arată bunici mei…
