Rezumat:
[yasr_overall_rating size=”large”]
Si, s-a dus si primavara, a trecut si vara, ambele umede, reci si ploioase, si toamna, teoretic, trebuia sa-si faca demult bagajele. Si chiar daca a lasat in urma cu cateva saptamani covoare de frunze multicolore, emotii asternute intre amintiri invelite in saruturi si imbratisori, dimineti cu roua rece si inghetata, zapada inca lipseste. Sunt momente insa cand Suflarea Craiesei de Zapada incepe sa se simta si termometrul sa-ti zambeasca stirb cu un dinte de un grad cel mult. Peste munti, peste coline, peste apa, peste mine. Si totul incepe cu o bijuterie cu…nume si asa apare si prima ninsoare.
23 Decembrie 2016
Teoretic azi e ziua mea, dar NU eu sunt motivul de sarbatoare azi. Ninge sublim, de parca in fiecare fulg s-ar ascunde linistea sufleteasca a fiecarui suflet ratacit de pe Pamant, iar fiecare fulg cauta sa cada in palma unui om pentru a-l face sa zambeasca. Iar fulgii care ating pamantul, frunzele uscate, casele, lasa urma lor topita si sacrificiul lor se amesteca sinergic intr-un strat compact de…liniste. Imi vine sa fac ingerasi pe zapada. Dar opresc senzatia. Sunt elegant. Am un palton pe mine, fulgii de zapada mi-l mangaie atent, pasesc prin zapada. Pe cat e de frig afara pe atat de puternic ard in mine…
Sunt saptamani de cand nu i-am mai tinut chipul in palme, de cand nu i-am mai respirat aerul, buzele, zambetul. Inconjurat de ganduri nici nu stiu cand am ajuns la poarta Castelului ei de pe strada cu nume ce te duce cu gandul la vinuri si podgorii regesti.
Parca am plutit pe nori de omat de la mine de la KM 0 al Capitalei pana la EA. Miroase a iarna, a liniste, ma gandesc la Craciun, la povesti de Craciun, la cadouri de Craciun, la cosuri de Craciun.
In sfarsit ajung. Privesc poarta ferecata ce imita lemntul de Teak. Atat de dura, atat de impozanta. Imi imaginez ca ma asteapta dincolo de poarta, ca imi zambeste politicos si ma invita in curte. Si visand aievea astept ratacit intre timp si netimp, intre cuvinte si necuvinte in fata portii ei. Prefer ninsoarea. Cel putin fulgii mi se topesc pe ochi, pe gene, pe varful de barba aranjat si… Desi ninge, fulgii parca o ocolesc ca si cand nu vor sa-i stirbeasca din gratie si eleganta. Apare! Imi vine sa o strang in brate, sa o sarut acolo, dar las totul la foc mocnit in mine. Trebuie sa-i arat ca am invatat lectia ei. Parca ii aud vocea. „TIMPUL are nevoie de rabdare. Modeleaza-ma incet, nu arde tot. Lasa lucrurile sa curga de la sine…”
O strang puternic in brate dar delicat, ca si cand am facut lucrul asta si „ieri”, ca si cand ne-am vazut ultima oara acum 5 secunde nu acum 5 saptamani”…
Numai ca de la „ieri” au trecut zeci de zile. Iesim pe poarta, ninge in continuare. O opresc la mica distanta de portile castelului, o privesc in ochi si o sarut. Ii sarut buzele fierbinti si moi, un sarut sincer si curat, precum zapada din jur. E ca o poveste. Incepe sa-mi povesteasca cum a ajuns, ce a facut, si o ascult si o privesc in TACERE. O anunt ca am o surpriza pentru ea. Ajungem acolo, la locul nostru, locul care ne-a ascuns primele emotii. Primul sarut, prima imbratisare patimasa, primele momente de „necunoastere” si „recunoastere”…
Ii povestesc si eu si atunci dezvalui surpriza…si, ca sa par puternic, desi sunt mai firav ca un fulg de zapada cand buzele ei imi respira aerul, cand buzele ei imi cauta emotia soaptelor si se odihnesc pe umarul meu, ii citesc mesajul de pe „surpriza”… Surpriza e un produs lovebird, creat parca special pentru EA…
O bijuterie care-i poarta numele, un semn care sa dainuie in Timp pentru ca Timpul are nevoie de bijuterii pentru ca valoarea lui sa ramana suspendata in eternitate.
Si in timp ce caldura dintre mine si ea se transforma in chimie amestecata cu parfumuri si emotii, in telefon se auzea in surdina piesa asta…
[yasr_visitor_votes size=”large”]
