Rezumat:
Mai iubise pana atunci, a mai spus cuvintele astea de ceva ori in viata lui, a trait povesti mai lungi sau mai scurte, chiar un inceput de roman, dar niciodata n-a simtit ca TIMPUL poate sa mearga in revers…Se apropie de o varsta dar atunci, langa ea, parca era din nou…copil…Parca atunci ar fi descoperit viata, lumea, florile, vantul, apa marii, Soarele, sarutul, inima, se simtea ca prima data…Era topit dupa ea…Niciodata n-a stiut sa o arate, niciodata n-a intraznit sa-i spuna NIMIC…doar zambea…A gresit…A gresit atat de mult cu ea, chiar si in momentele in care tocmai el trebuia sa arate altceva…Dar nimeni nu e perfect…
Amintirea ei parca se printa color in realitate si aievea, intr-un prezent perpetuu, intr-un perpetuum mobile, de parca o imprimanta laser a destinului conlucra cu Universul pentru a-l mentine in starea asta de euforie…
Sa ne aducem aminte de inceputuri…Pe atunci povesteau despre viata, culori, nuante, idei despre ei, despre tot, despre lucruri care te implinesc ca si femeie, ca si barbat… I-a prins noaptea impreuna, amestecandu-se, topindu-se unul in celalalt, mestecand orice urma de trup, de contur, intr-un recital diafan de texturi, piele, saruturi…Era un tablou suprarealist, de parca toate cartusele de toner, de toate nuantele pamantului s-ar fi amestecat dintr-o data si din tot ar fi iesit emotia lor…
A venit dimineata, o dimineata superba de duminica si strigatul destinului a inceput sa se faca auzit…I-a reprosat atatea, iar el, n-a ezitat…Timpul oricum parea ca fuge si i-a gasit acel ceva care trebuia miscat, uitat, atins…I-a auzit chemarea…Parca s-au recunoscut, s-au intalnit si s-au imbratisat cum n-au facut-o niciodata…Se citea bucuria pe ochii ei si el si-a spus atunci ca o sa faca si IMPOSIBILUL sa vada acei ochi mereu fericiti…Si ea acum e atat de fericita…Ea i-a aratat cat de dulci pot fi buzele ei atunci cand il lasa pe el fara suflare, cand il faceau pe el sa-si piarda bataile inimii atunci cand se atingea cu tot corpul de trupul ei…Si s-au ascuns de lume, intr-un halou de lumina, nuante, culoare…
Pan la urma el a gresit, ea s-a speriat, dar dupa zile, saptamani, luni de impas si evadari dintr-un castel in altul, au ajuns intr-o zi sa se intalneasca si, ca din senin, printre randuri si idei comune a reusit sa bajbaiasca dupa un miligram din tot ce simtea pentru ea si i-a spus…Iar ea i-a oferit ceea ce isi dorea mai mult…Dulceata buzelor ei…S-au mai vazut intr-o zi…
Si acum regreta ca nu a sarutat-o patimas, ca nu a strans-o in brate si a lasat-o sa plece sa se odihneasca…Si astazi a ramas cu imaginea ei tatuata pe retina, cu amintirea ei imprimata pe tot corpul lui, ca si cand sufletul lui ar fi fost panza ei de sevalet…Miroase a primavara, chiar daca mai sunt atatea zile pana atunci…
