Guest Post: Dincolo de Calea Ferata se afla…o alta cale ferata

[yasr_overall_rating size=”large”]

Miroase a ploaie și frig, într-un Buzău, de altfel, pitoresc. Festivitatea de premiere a primei ediţii BUZZ CEE se încheie, lăsând aplauzele să răsune în Sala Teatrului George Ciprian, până la rularea filmului ce pune capăt galei, „Dincolo de calea ferată”. Un film românesc despre care, în continuare, am un amalgam de sentimente contradictorii.

Ea, o tipă frumoasă, îmbrăcată într-o rochie mult prea elegantă pentru a-l lua pe el de la gară. El, tipul masculului înalt, blond, care se întoarce din Italia, sperând să-și regăsească oaza de liniște în micuțul său paradis bucureștean de mahala, lângă ea și un mini-el.

Un film românesc extrem de static, cu actori care ai impresia că au fost pe Prozac pe durata filmărilor. Replici reci, insipide, pe alocuri lipsite de orice fel de emoție, în special din partea ei. Cumva, s-a săturat. Se duce să îl aștepte la gară, se hotărăsc să ia un taxi până acasă. Jumătate de oră cinematografică mai târziu, ajung acasă, „dincolo de calea ferată”; într-o casă construită parțial și prost.

Ce m-a frapat: modul în care copilul ăla mic, practic mini-el, reușește să doarmă neîntors cu tot zgomotul făcut de trenurile care trec prin fața casei, și care se aud obsesiv în fundal. Ori, cine are un copil mic știe regula de aur: cât doarme maimuța, juniorul, odorul, puiul mamii și alte alintături luate din ograda românească, tu nu exiști. Tu nu respiri, tu nu faci zgomot, tu nici măcar nu mimezi că vorbești.

Dacă nu reușești să comunici cu partenerul de cameră prin telepatie, cât timp copilul doarme, mai bine vă holbați unul în ochii celuilalt și cam atât. Să recapitulăm: cumva, în zgomotul ăla infernal de trenuri și părinți care vorbesc, practic, în aceeași încăpere, copilul ăla reușește să doarmă neîntrerupt. Nu mai punem la socoteală faptul că fusese deja plimbat cu taxiul (dormind), scos din mașină, dus peste calea ferată și băgat în pat.

Ea îi spune că l-a înșelat. Pauză totală, lipsă acută de expresie facială din partea lui. Tacticos, își deschide geamantanul și scoate o mașină de făcut paste, special adusă de pe tărâm macaronar. De fapt, pare mult mai mișcat atunci când asamblează mașina pentru o demonstrație ad-hoc decât atunci când, întors fiind de doar câteva ore acasă, lângă ea și mini-el, află de un nou el.

Replici anoste și, din păcate, prea multe prost scrise. Film lipsit de substanță și orice agent de îngroșare care să lege o acțiune aproape inexistentă. O scenă ratată de viol, o nuntă de mahala cu lăutari și o mireasă dubioasă de vârsta a doua, jumătate din fostul cast de la serialul „La Bloc”, plus un Radu Vâlcan care nu-și prea avea sensul și o oră de film mai târziu, apare și finalul. Scenă frumoasă, filmată pe același tărâm macaronar, montaj ca în peliculele americane, foarte multă atenție la detaliu.

Toate întâmplările, total fără legătură de pe durata filmului, refuzurile analgezico-categorice ale ei de a reveni la formula de trei cu el, toată această tatonare și tensiune absolut deloc sexuală dintre personaje pare să ducă la singurul final firesc, care ar face, cât de cât, puțin sens, și ar reuși să ducă, măcar o singură scenă, până la finalitate. Și totuși, regizorul se hotărăște să le acorde cuplului o a doua șansă, în Peninsulă, trăind fericiți și bucurându-se, pe o plajă idilică, de soarele mediteraneean.

Apăi cine să mai înțeleagă femeile? Ea zice un nu permanent, îl înșeală, îl minte, îi refuză avansurile și vrea să îl părăsească. Și totuși, doarme cu el în același pat, beau împreună o întreagă sticlă de vin, participă la o nuntă care se lasă cu bătaie, sare în ajutorul lui că se bate, ca pe urmă să-i spună că e urât. Fac poze împreună de la furatul miresei și traversează, tot împreună, aceeași cale ferată dimineața, după terminarea nunții.

Singurul final care ar fi avut o logică, anticipând scenariul filmului și, dincolo de el, drama națională a cuplurilor în care unul dintre membrii este forțat să muncească în străinătate, abandonându-și familia pentru bani, ar fi fost ca ei să rămână despărțiți. Și totuși, în ciuda tuturor statisticilor oficiale oferite de către INS referitoare la cuplurile despărțite, în care, cel puțin unul dintre membri muncește în afara țării, precum și în ciuda crizei economice din Italia, ei, amândoi, se mută într-o „cizmă” idilică, presărată cu ape azurii și lipsa grijii zilei de mâine.

Filmul încearcă; actorii sunt buni, decorurile, autentice. Povestea de dragoste este deconstructivă, pornește cu sfârșitul, ca, mai apoi, să se poată reinventa doar peste graniță. Scenariul pentru cele două personaje principale încearcă să creeze o tensiune, prost dezlănțuită la final. Actorii încearcă. Însă, lipsa chimiei dintre ei, acutizată de replicile forțate, lasă loc de interpretat.

Un film neterminat; un final idilic, dar imposibil de găsit în viața reală. Un film care putea să fie mult mai mult decât a fost. Din nou, actorii au potențial. Decorurile sunt autentice, iar scena de final, cu el pe terasa cafenelei unde lucrează în Italia, este foarte bine regizată. O muncă titanică a echipei, care au construit casa de dincolo de calea ferată, special pentru acest proiect. De aplaudat sunetul, „auzibil” îmbunătățit față de multe alte pelicule românești.

Ada Condeescu poate. A aratătat-o și în „Loverboy”, film regizat de către același Mitulescu. Alexandru Potocean poate. Filmul putea mai mult. Replicile puteau crea o tensiune cu adevărat hiperbolică. Nu a fost așa. Finalul este vizibil schimbat în ultimă instanță, fapt recunoscut de către însuși regizorul. Nu poți crea o peliculă de o oră și jumătate în care arăți neajunsurile unei relații la distanță, terminată, presărată cu tensiunea despărțirii, să tragi într-o singură direcție distructivă pentru ca, mai apoi, finalul să îl romanticizezi mai ceva ca în scrierile lui Balzac.

Nota: Filmul a fost vizionat in cadrul Galei BuzzCEE

Randuri semnate de IRINA IONESCU

[yasr_visitor_votes size=”large”]