Flavia Colonel: Teatrul îți dă un pahar cu idei, două cuburi de imaginație și te invită să visezi

Flavia Colonel are 31 de ani și studiat Limbi și Literaturi străine, neerlandeză și franceză, la Universitatea din București, după care și-a continuat studiile cu un master în arte (Literatura Neerlandeză Modernă) la Universitatea din Leiden, Olanda. Flavia este pasionată de Limbi Străine. A început să învețe spaniola pur si simplu din dragoste față de această limbă latină și cultură. Pun pe hârtie fel de fel de gânduri, scrie povești scurte, poezii.

Dincolo de artă și teatru, de pasiunea pentru Limbi Străini, Flavia lucreaă în IT într-o companie multinațională de 6 ani. ‘”Îmi place mult să citesc și să colecționez cărți. Adesea mă gândesc la cum ar fi să fiu un librar. Nu un librar oarecare, mai degrabă un doctor de cărți. Fac teatru de aproape doi ani și jumătate în cadrul TeenMedia Academy, și dacă deocamdată nu pot fi un doctor de cărți, pun în mișcare povești împreună cu grupa de elită TeenMedia Academy.””

Iar de aici începe povestea pentru că pe Flavia am cunoscut-o datorită spectacolului – Omul cu o singură aripă.

➡ Salut Flavia. Care e povestea din spatele spectacolului Omul cu o singura Aripa? Cum ai ajuns sa primesti rolul acelui ,,boschetar,,?

Salut Bogdan! Iti mulțumesc mult pentru invitație. Omul cu o Singură Aripă este o poveste pe care am îndrăgit-o de la prima lectură. Îmi plac mult poveștile din zona realismului magic și piesa aceasta împletește cadrul realist al Franței din timpul Rezistenței, cu elementele fantastice.

Un copil se naște cu o anomalie: are o aripă în locul brațului drept. Și are o misiune. Fix această trăsătură fantastică așezată într-un cadru realist ne împinge la tot soiul de întrebări morale și reflecții asupra rolului nostru pe acest pământ. Povestea este despre ce înseamnă a fi diferit într-o lume considerată normală, despre atașament, împlinire și decădere, despre a fi acceptat sau marginalizat.

Cum am primit acest rol? Eu cred în duo-ul dorință și muncă. Niciodată nu mi-a ieșit bine un lucru fără să muncesc pentru el, cum nu mi-a ieșit fără să-mi pese, fără a ști de ce muncesc pentru el.  Niciodată nu e nimic de-a gata și sunt fericită că lucrurile stau așa.

Înainte de a ne apuca de lucrul propriu-zis, am citit câteva scene pe care le-am găsit în franceză, pe internet, până când am dat de versiunea completă în română.  Scena ziaristului a fost joacă din prima: mă jucam singură prin casă de-a ziaristul francez, îi dădeam felurite nuanțe (îmi treceau prin minte diferiți actori francofoni și încercam și eu să fac ca ei). Joacă. Cert e că m-am gândit serios la cum ar fi să primesc acest rol. Îmi plăcea ideea și în final a ajuns la mine.

La fel s-a întâmplat și cu vagabondul. Mi s-a părut delicios din prima. De fapt toate personajele din ultima scenă sunt savuroase, dar revenind la acesta din urmă, nu mi-a plăcut doar fiindcă stârnește râsul, ci mai degrabă că o face dintr-o suferință mai adâncă, o disfuncție psihologică. Niște elemente pe care doream să le explorez mai mult, dorință care s-a împlinit. Restul a fost muncă, disciplină, răbdare și încredere din partea regizorului. Aceasta din urmă a contat mult. Întotdeauna contează.

➡ Stiu ca tu esti actor in grupa de elita de la TeenMedia Academy. Ce spectacole mai ai pana la finalul acestui an la TeenMedia?

Până la finalul acestui an vom continua să jucăm cele două spectacole în curs, Omul cu o Singură Aripă și spectacolul documentar Spre ce ne îndreptăm România?

➡ Care a fost pana acum cea mai mare provocare de cand ai primit rolul de boschetar? Pentru ca mie mi s-a parut formidabil cum ai putut juca, canta, gesticula cu ochii, cu mainile, cu tot corpul?

Cum spuneam mai sus acest vagabond stârnește râsul dar de fapt în el se ascunde o durere mai adâncă. Astfel mi-am setat un obiectiv personal, anume dacă reușesc, cu o poveste tristă în spate, să fac publicul să râdă, atunci eu mă declar mulțumită. Atât îmi doream. N-a fost floare la ureche, am analizat mult, uneori prea mult și mă apuca frustrarea, dar la final, judecând după reacțiile publicului, cred ca am atins scopul.

A doua provocare a fost legată de tehnică. La început eram foarte atentă la detalii, voiam să îmbin toate trăsăturile personajului – vocea răgușită, privirea pierdută, chiar bolnavă, mișcarea și gesturile tipice – într-un tot dinamic, natural. Mișcarea trebuia să devină un automatism, la fel și cele două cântece. Toate acestea combinate cu atenția către colegii mei și absolut tot ce se întâmplă pe scenă. Multitasking pe steroizi :))

Am repetat destul singură, voiam sa mă asigur că toate elementele se îmbină. E îndeajuns să scape un singur element, sau să sune fals ori forțat, ca personajul și comicul pe care acesta îl creează să scadă în intensitate. Munca, răbdarea și disciplina au fost cheia.

➡ Si daca tot am vorbit de roluri si provocari, ce inseamna pentru tine notiunea de Om cu o Singura Aripa?

Înseamnă a fi diferit și a lupta constant într-o societate care te vrea așezat în propriile sertare de normalitate. Înseamnă strălucire și eșec, teama de a încerca, șansele cărora le dăm singuri cu piciorul. Înseamnă fiecare dintre noi.

➡ Ai piese de teatru preferate? Autori clasici sau contemporani preferati? Un rol intr-o piesa pe care ai vrea sa-l joci si nu l-ai jucat inca?

De unde să încep? :)) Îmi plac multe piese de teatru, îmi place foarte mult literatura, sunt mulți autori ale căror opere le îndrăgesc și în general îmi plac poveștile în care apar realismului magic, misterul, subiecte despre existențialism și mit. Dacă ar fi să numesc două piese de teatru ar fi Cina de Herman Koch și Combustibilii de Amelie Nothomb. Trișez un pic fiindcă pe cea din urmă doar am citit-o și sper să ajung să o văd și pe scenă la un moment dat.

Cina a fost prima piesă pe care am văzut-o în olandeză și dat fiind acest lucru atenția și implicarea mea au fost de două ori mai mari. Îmi aduc aminte ca amorțisem fiindcă nu mă mai mișcasem de ceva timp în scaun :)))

Cina este un thriller cinic, dar plin de umor, care te pune față în față cu o situație recognoscibilă dar totodată inconfortabilă. Piesa aduce patru persoane la o masa. Un celebru politician olandez, soția acestuia, fratele celebrului politician olandez și soția acestuia. Au ceva de discutat. Ceva inconfortabil. Ceva neplăcut. Ceva trebuie să fie rezolvat. Situația te face să îți pui întrebări morale ample despre putere și abuz, fericire, și tensiunea dintre individ și societate. Asta cu atât mai mult cu cât povestea este bazată pe un caz real.

În cazul romanului Combustibilii a lui Amélie Nothomb, povestea este o metaforă într-o atmosferă ireală, sau nu tocmai, în care frigul joacă un rol distructiv: o iarnă teribilă, război, un oraș devastat, un apartament gol în care nu mai rămâne decât un fotoliu dărăpănat, un șemineu stins, o bibliotecă bine aprovizionată, și trei intelectuali. Pentru a supraviețui frigului aceștia sunt gata sa ardă toate cărțile.

Este o poveste care m-a pus pe gânduri și mi-a dat fiori atât prin decor cât și prin simbolistica sa. Suntem în stare să ardem ceea ce iubim? Putem oare trăi fără povesti? Este literatura de vreun folos în fața războiului? A fost vreodată capabilă să îl împiedice?

Un rol pe care mi-ar plăcea să-l joc…. Știu! Un personaj dintr-un roman al Agathei Christie. Mai precis Pilar Estravados din Crăciunul lui Poirot. Majoritatea personajelor din romanele sale au scopul de a înșela cititorul și de a-l implica într-un fel sau altul în rolul detectivului. În definitiv toată lumea devine suspectă, insa Pilar ii joaca pe toți pe degete cu o inocență și măiestrie delicioase. Mi-ar plăcea să lucrez la un astfel de personaj în care inocența și misterul trebuie să fie intr-o osmoza constantă.

Alicia Gris din Labirintul Spiritelor (Carlos Ruiz-Zafon) este clar un alt personaj pe care mi-ar plăcea să-l explorez. Și de ce nu un rol de franțuzoică care se exprimă în engleză cu un puternic accent franțuzesc. Ador sa mă joc cu accentul acesta.

➡ Un mesaj pentru cititorii care vor sa incerce experienta de a fi pe scena. Ce le-ai spune ca sa vina la cursurile de teatru TEEN Media Academy?

Îmi place mult să privesc cerul pe timp de noapte. Înainte, când îl priveam, obișnuiam să văd stele și constelații care pâlpâie la ani lumină depărtare. Acum mă uit la ele și văd lumi. Cu viață, povești, cunoaștere, iubiri și decepții. Asta face teatrul. Îți deschide ușa către mai multe lumi, îți dă un pahar cu idei și două cuburi de imaginație, și te invită să visezi. Să te descoperi.