Diana Dănilă – Din Orașul Coroanei în inima teatrului din Capitală. O poveste romantică cu parfum boem

Diana Dănilă are 25 de ani si este născută și crescută în Brașov, adoptată de București și pasionată din ADN de teatru, de artă de frumos. „Trebuie să-ți fac o mărturisire. Să știi că niciodată n-am știut să vorbesc despre mine. Anotimpul meu preferat este primăvara pentru că îmi dă senzația de un nou început, iar începuturile sunt cele mai frumoase.

Nu știu ce este fericirea, dar cred în fericire și o caut în toate contextele. Florile îmi provoacă fericire. Îmi place să vorbesc în metafore și am senzația că nu m-am născut în perioada potrivită. Sunt un copil într-un corp de adult căruia îi place să viseze cu ochii deschiși. Îmi e frică de oameni, dar totodată iubesc să mă îndrăgostesc. Sunt Diana și sunt o romantică incurabilă.”, ne-a povestit tânăra actriță. Dar povestea de abia acum începe…

 

➡ Salut Diana. Cum si cand a inceput povestea ta in Teatru?

Povestea mea cu teatrul a început în adolescență, atunci când am intrat în trupa de teatru a liceului care avea și un nume aparte, „Amprente”. Fiind un copil extrem de timid, momentul în care am decis că vreau să fac parte din această trupă a fost și momentul în care mi-am dat voie să fiu curajoasă. Acela a fost și momentul în care m-am îndrăgostit de teatru și pot spune că nu regret sub nicio formă, căci a fost una dintre cele mai fericite perioade din viața mea de până acum.

➡ Stiu ca esti din Brasov. Ai avut sansa sa joci in liceu pe scena teatrului Sica Alexandrescu? Iti mai aduci aminte primul rol?

Am avut șansa într-adevăr să mă întâlnesc cu scena teatrului Sică Alexandrescu, dar dragostea mea pentru teatru a crescut pe scena Centrului Cultural „Reduta”, un loc foarte drag mie. Sunt foarte multe momente în care melancolia își face simțită prezența și mă duce cu gândul la felul în care ne jucam noi de-a „teatrul” pe atunci.

Întâmplarea face că primul spectacol pe care l-am făcut a fost „Jocul” de Ion Băieșu în care eu trebuia să fiu „mama”. A fost o adevărată aventură în ceea ce mă privește pe mine pentru că eram doar un copil care se bucura să fie acolo, dar care nu știa încotro să o apuce, având de jucat o mamă. Din acest punct au început și căutările mele în ceea ce înseamnă această meserie, desigur la un nivel total amatoricesc pe atunci.

➡ Care a fost primul tau spectacol la UNATC? Ce rol ai avut, iti mai aduci aminte macar o replica?

Primul nostru spectacol în cadrul facultății ar fi trebuit să fie o adaptare după „Ferma Animalelor” de George Orwell și spun ar fi trebuit, deoarece spectacolul nostru de licență a avut neșansa să facă cunoștință cu pandemia pe care inițial am privit-o doar ca pe o pauză de 2 săptămâni care ne amână puțin repetițiile.

Cu toate acestea, rolul pe care îl primisem era cel a lui Snowball, un adevărat idealist, naiv și plin de speranță a unei lumi mai bune. Avea Snowball o replică care spunea cam așa „Animalele au, și ele, nevoie de ceva frumos, care să le bucure, să le ajute să se ridice deasupra greutăților vieții..”. Bineînțeles că nu era vorba de animale în acest context, dar ce mi-a plăcut mie la această replică era nevoia de a crede în „ceva”, căci doar așa speranța nu se va stinge.

➡ Ce spectacole pregatesti in prezent pentru luna aprilie?

În prezentul apropiat urmează să jucăm „Muscă, paie și bătaie” de Lia Bugnar, un spectacol tare drag sufletului meu care ne înfățișează o mică partea din adevărul meseriei noastre. Daaaar mai multe nu o să zic, căci mai este puțin până pe 8 Aprilie, așa că sper să ne întâlnim la Teatrul Metropolis, Sala Olga Tudorache, de la ora 19. Cred că doar așa se va înțelege de unde „dragul” pe care i-l port.

Tot în Aprilie pe data de 13, tot de la ora 19, vom mai juca și „Burnout” , spectacol coregrafic de Arcadie Rusu la Sala Atelier,UNATC. „Burnout” este un spectacol care te scoate din monotonia job-ului și te face să îți dai voie pentru o clipă să te bucuri de ce contează cu adevărat pentru tine, iar acest lucru nu are legătură cu job-ul, ci cu ce te face pe tine să te simți într-adevăr viu.

➡ Ai un actor sau actrita din Romania care te inspira?

Sunt foarte mulți actori, respectiv actrițe pe care îi apreciez și care mă inspiră în diferite moduri, dar dacă ar fi să aleg aș alege-o pe doamna Rodica Mandache. La facultate, profesorii noștri ne spuneau să nu ne pierdem niciodată copilul din noi, iar pentru mine doamna Rodica Mandache este cel mai bun exemplu de „a nu-ți pierde copilul din tine”, căci are o inocență aparte. Este un adevărat deliciu să îi fiu spectator și mă bucură la fiecare reprezentație. Pur și simplu este specială.

➡ Un mesaj pentru tinerii care vor sa incerce actoria. Ce le-ai spune?

Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi, dar ceea ce pot să spun este ce mi-aș fi spus și mie cândva: Curaj! Aveți curajul de a vă urma visele, iar dacă printre acele vise se regăsește și actoria, atunci nu aveți nimic de pierdut. În cazul în care rezultatul nu va fi cel așteptat, e important să vă tratați cu blândețe. Este o meserie pe cât de frumoasă, pe atât de grea, dar care atunci când tragi linia de final, îți dai seama că merită.