Prietenul meu, Dan, ma uimeste din nou cu un text mai mult decat GENIAL…Va invit la lectura si reflectie! MERITA!

Călătoresc foarte des cu avionul între Roma şi Timişoara, iar fiecare călătorie este un prilej trist de a intra in contact cu o mentalitate românească ce se încăpăţânează să rămână închistată într-o ramă extrem de strâmtă care miroase, de la o poştă, a comunism. Să vedeţi cum s-a întâmplat de data asta, pentru a trage apoi nişte concluzii.

Am ajuns în aeroport ceva mai repede decât ar fi trebuit. Pe ecranele informative scria că check-in-ul pentru cursa Roma-Timişoara avea să se desfăşoare la biroul numărul 242. Mă îndrept într-acolo. Check-in-ul nu începuse încă, dar la 242 era o coadă de abia o cuprindeai dintr-o privire. Bun, încerc să gândesc logic. Ştiam foarte bine că check-in-ul se va face la două birouri şi nu la unul singur. La 241 se făcea check-in-ul la o cursă spre Grecia, aşa că eu m-am pus la biroul 243. De unul singur şi respectând linia galbenă. La 242, linia galbenă nici nu se mai vedea. Oamenii stăteau buluc începând chiar din faţa biroului. Am stata aşa, de unul singur la coadă, cam 20 de minute, timp în care de la coada cealaltă mi se aruncau priviri pline de compasiune, unele, şi pline de superiortate altele.

Întâmplarea face că exact cu 2 ore înainte de plecarea cursei, vine un angajat al aeroportului care avea să se ocupe de aceste proceduri şi, culmea se pune la biroul 243 unde eram eu singur. Deja lumea de la 242 începea să se uite cu invidie. După 10 minute de pregătiri, domnul spune că se poate începe check-in-ul, moment în care toţi cei din faţă de la coada 242 au sărit să se pună în faţa mea, având în vedere că eu stăteam la linia galbenă, cam 2 m în faţa ghişeului. Evident, nu am să tac, aşa că i-am invitat, politicos, pe toţi să se pună în spatele meu.

Românaşii au început să vocifereze, că ei stau de la ora 8 în aeroport etc, dar am rămas impasibil, mai ales că şi domnul de la check-in i-a invitat şi dânsul să e pună în spatele meu, asigurându-i în acelaşi timp pe toţi că va veni foarte curând cineva şi la 242. Prin urmare am fost primul care am făcut check-in-ul, dovedindu-mi-se că instinctul cozii este este încă foarte profund înrădăcinat în mentalul colectiv românesc, după sloganul “noi stăm la coadă, noi nu gândim”.

Bun, asta a mai fost cum a fost. Peste două ore mă aflam în apropiere porţii de îmbarcare încă nedeschisă notând tot felul de idei în agenda mea magică. La poarta H2, de pe aeroportul Fiumicino, accesul spre poarta de îmbarcare se face prin lateral, acolo unde bariera de birouri se termină. Bun. La un moment dat vin cei care urmau să se ocupe de procedura de îmbarcare. Eu de obicei rămân tot timpul ultimul, pentru că urăsc să stau la coadă 30 de min atunci când pot sta jos. Spre mirarea mea, cum au apărut angajaţii, toti cei aprox 150 de români au format o coadă imensă chiar în faţa ecranului, pe unde însă era evident că nu se poate trece. Mi-am ridicat privirea, mi-am făcut cruci, nu îmi venea să cred. Românii au făcut coadă într-un loc pe unde nu se putea trece!!!! Genial. Am început să-mi adun tacticos agenda, să-mi iau sacoul, apo tacticos am mers în lateral şi m-am pus acolo în faţa unei alte linii galbene.

DE UNUL SINGUR! Oamenii din nou priveau uimiţi spre mine. Aud chiar nişte cucoane care mă bârfesc: “Uiti, mă, ăsta nici nu ştie pe unde se intră în avion. Degeaba se îmbracă la costum”. Din nou, îmi era ciudă pe instinctul cozii şi pe lipsa minţii celei de pe urmă. Românul nu o are nici pe aia. Evident, după ceva vreme un angajat care se ocupa de imbarcare le spune oamenilor că intrarea în avion se face pe acolo unde eram eu.

Nu m-am putut abţine şi probabil am râs ironic, dar sincer, în interior eram un pachet de nervi. Nervos pentru că românul de azi este cum este, nervos pentru că după 20 de ani de libertate nu s-a schimbat nimic. În afară de coadă, greu se mai găseşte ceva în mentalitatea românească. Cozi, cozi, cozi, oricâte, oricând şi oriunde! Evident, pentru prima oară în 6 ani de călătorit des cu avionul am fost primul care a urcat în avion.

Epilog la epilog…

…Stăm la coadă să importăm avioane F16 second-hand de la cine nu mai are nevoie de ele, stăm la coadă să importăm sisteme politice noi din alte state fără a evalua dacă acele sisteme pot fi implementate la noi sau nu, stăm la coadă să mai vedem o ştire de la ora 5, stăm la coadă unde se dau haine sau alimente gratuite, stăm la coadă să prindem un loc pe o listă electorală sau într-un colegiu uninominal, stăm la coadă să prindem pe alţii cu mâţa în sac fără a da importanţă faptului că ducem în spate un sac plin de mâţe, albe şi negre. Stăm la coadă săvorbim cu Mircea Badea la Radio Zu ca să auzim 2 vorbe plictisite şi să ne simţim importanţi, stăm la coadă când prezentul trece pe lângă noi, stăm la coadă la propria noastră viaţă şi nu ajungem la rând. Stăm la coadă atunci când vine vorba de principii şi de norme morale puse în practică, şi nu ajungem niciodată la rând. Stăm la coadă ca să prindem un strop de viaţă fericită, şi nu ajungem la rând. Dar, în toate acete circumstanţe, nu vom ajunge niciodată la rând până nu vom înţelege că statul la coadă nu rezolvă nimic! Politica, etica, familia, fericirea nu se vine la coadă! Toate ajung pentru toată lumea cu o singură condiţie: să nu stăm toţi la aceeaşi coadă.

Supărat, mâhnit, dezamăgit, resemnat şi trist vă recomand următoarele lecturi: Teodora, Mariciu, Dan Negru, Geanina Lisandru, Presa în blugi, Raimi,Gabitzu, Tavi Pelin, Camil Stoenescu, Cristian Lisandru, Dispecer, Gabriela Satvitsky, Orry, Ada Rus, Victor Ciutacu, Flavius Obeada, Hobbitu, Ioan Usca,Simion Cristian, Chinezu, Cristian Orgonas, Dan Popa, Zoso, Dono, Sutu, Pagina de media, Comănescu.

ACELASI, ACELORASI – DAN PATRASCU

Karate-ul ca exercitiu atletic nu are absolut nicio valoare. Karate-ul veritabil este mereu dublat de o dimensiune spirituală, fără de care karate-ul nu mai este karate, ci un simplu exerciţiu sportiv care nu te face nici ninja si nici campion. Karate-ul inseamna disciplina, autocontrol, echilibru, hotărâre. Karate-ul este un drum iniţiatic pe care dacă îl urmezi, ajungi să trăieşti în armonie cu natura, tu tine însuţi şi cu ceilalţi oameni. Karate-ul nu este, nicidecum distrugerea unui duşman, ci respectarea unui adversar. Un karateka adevărat nu va fi niciodată un bătăuş de stradă, ci o persoană care evită orice fel de conflict.

Pot spune cu mâna pe inimă că, atât în sala de antrenament, cât şi în afara acestuia, membri clubului Universitatea Timisoara sunt prieteni, se respecta reciproc, se ajută la nevoie. Tocmai din aceste motive, antrenamentele clubului sunt, culmea, un moment de relaxare, de bucurie, de încărcare a bateriilor, de ieşire din cotidian. Probabil că aceasta este şi cheia succesului, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la concursurile de karate.

L-am cunoscut pe sensei Mircea Dragu acum vreo 6 ani, la un concurs care a avut loc în Italia, la Ariano Irpino, lângă Napoli. Fratele meu făcea parte din echipa clubului, motiv pentru care m-am deplasat de la Roma la Ariano pentru a-l întâlni şi a-l vedea în concurs. MI-a plăcut foarte mult modul său de abordare a karate-ului şi de armonia şi prietenia care domneau în echipă. Vara următoare când am mers acasă, am început să particip şi eu la antrenamente. Pentru a putea înţelege mai bine aceste aspecte, trebuie să vă prezint pe colegii pe care îi cunosc cel mai bine.

Să încep cu sensei Mircea Dragu, 4 dani shotokan, absolvent de psihologie. Fără îndoială, a ştiut să pună în practică ceea ce a învăţat în timpul şcolii şi în sala de antrenament, pentru că dincolo de faptul că ne este antrenor, ne-a coagulat ca şi grup. Ştie să fie exigent, dar majoritatea antrenamentelor se desfăşoară într-o atmosferă destinsă, cu multe zâmbete sau de-a dreptul râsete. Ştie să stimuleze fiecare individ în parte şi să ne facă să fim extrem de serioşi atunci când este nevoie. Dar cel mai mai important este faptul că ştie să ne insufle adevăratul spirit al karate-ului, astfel încât noi nu avem la sală niciun membru care se crede Bruce Lee şi se bate cât de des poate. Pentru toate acestea nu putem decât să-i mulţumim. CITITI AICI CONTINUAREA!

Incerc să leg aceste randuri, dar nu stiu cu ce sa incep, pentru ca nu am in cap decat finalul textului. Recent, am avut niste probleme de sanatate, probleme care m-au tinut departe de net, internet, blog, blogosfera, mail, mess si tot ce inseamna online, iar acum cand am intrat din nou “in scena” sunt lovit din toate punctele cardinale cu tot felul de informatii care pur si simplu ma bulverseaza…

Nu sunt un “boem moralist” care nu a vazut sange in  viata lui, mai ales ca mi-am inceput ucenicia in presa piteşteana, unde hacuirile, crimele, incesturile si mai ales sinuciderile printre elevi erau subiecte cu rezonanţa “mondială”. Prin inceputul asta vreau sa arat ca sunt “calit” ca sa zic asa…Cu toate astea, crima celor doi studenti la medicina m-a lasat prada intrebarilor…

1. Intr-o tara in criza, o studenta meritorie alege sa isi vanda trupul pe bani de nevoie sau de placere?

2.  L-au omorat pe batran stiind ca era tigan sau l-au omorat din nebunie?

3. Cine sunt eu sa pun intrebari si cine sunteti voi sa ii condamnati?

Sincer, ma simt blocat in propriile mele ganduri si conceptii despre viata. Daca am vorbit aici “la rece” despre pedeapsa cu moartea, in cazul asta care ar trebui sa fie verdictul???

Mai mult decat atat, tot recent, un politist a omorat un tanar ca asculta manele. La stirea asta cum sa mai reactionez???

Nici eu nu suport manelele, dar nu cred ca politistul ala chiar era fan Nightwish sau Iron Maiden. Acum, sincer, va intreb pe voi. Am luat-o eu razna ca nu mai inteleg tara asta sau au innebunit nenebunii din Romania??? Sau poate ca toti avem un gram de nebunie in sange??? Poate ca Freud avea dreptate si poate ca in toti zace un instinct criminal din moment ce majoritatea din noi simt satisfactie cand omoara o musca cu palma sau un tantar cu piciorul???

Va las pe voi sa judecati “la rece”, pentru ca eu sunt prins “la cald” in incercarea de a justifica rational ceea ce s-a petrecut in Timisoara…

By: Bogdan DARADAN

PS: Ca nebunia sa fie completa, pe Abramburica o preocupa BAC-ul. Nu mai vrea examen grila, vrea doar trei probe si amfiteatru de 10.000.000 de euro acolo unde preda ea.