Dar Anna Panovici ascunde mai mult decat o privire calda topita intr-o mare azurie cu iz basarabean…Anna si-a lasat impregnata urma sufletului sau in mai multe carti de poezii si proza…

1. Carte „Test de suflet” (2005) – poezii
2. Carte „ Clipe” (2007) – poezii, proza, aforisme
3. Carte „Sfarsit de autograf” ( in editare ) – Poezii, proza


Aici… o mostra de talent, suflet si inima de poet basarabean…

Video – Festivalul „M. Eminescu” – Interpretare Anna Panovici Glossa

Blog – www.anyella.wordpress.com

Reporter: Definesti teatrul ca o poezie a vietii sau vezi viata ca un teatru pe versuri?

Anna: As spune mai bine ca teatrul da viata poeziei.  A face teatru inseamna a avea o viata paralela cu cea pe care ar trebui sa o traiesti. Sa te pomenesti cateodata cu lumini orbitoare, si o lume care asteapta cu ochii insetati sa se intample ceva… O muzica muta sa iti sune in cap de emotie…Sa ai  impresia ca vezi de sus un oras intr-o noapte calduroasa de vara…Dar nu… Vei fi pe o scena de teatru… La sfarsit, vei primi… sau nu , aplauze. Iti vei dezgoli sufletul pana la ultima lenjerie si il vei oferi celor care vor sa il primeasca. Dupa care vei iesi in strada si iti vei da seama ca lumea deja a uitat de tine. Dar Tu, ai dat viata unui anume personaj. El va trai prin tine. Dupa spectacol va iesi in strada, va manca, va face dus, va dormi etc. Chiar daca a fost ultima oara cand l-ai jucat, o bucata din personalitatea lui te va urmari toata viaţa. Daca alegi teatru, alegi toate meseriile in acelasi timp!

Reporter: Care e cea mai mare dorinta a ta in acest moment?

Anna: Cea mai mare dorinta a mea in acest moment este sa aud valurile marii cum imi mangaie picioarele, alaturi de cativa prieteni (cei mai buni evident), si stiind rezultatele admiterii sa sar in sus de bucurie:).

Reporter: Ce parfum are libertatea in orasul unde te-ai nascut din Republica Moldova?

Anna: Libertatea in Chisinau are parfum de struguri… In fiecare vacanta cand revin din Bucuresti am acel sentiment de „tristetea bucurii si bucuria tristetii”. Libertatea in Rep. Moldova este imprevizibila, difera de la o zi la alta, niciodata nu stii la ce sa te astepti, de aceea am plecat!

Reporter: Iti doresti ca Republica Moldova sa fie alipita Romaniei?

Anna: Sincer? DA! Dar sa nu spui nimanui, cine stie ce miros va avea libertatea dupa acest interviu…:)

Reporter: Daca ar trebui sa iti promovezi orasul natal cum ar suna invitatia pentru tinerii din Bucuresti?

Anna: „Fi-ti alaturi nu numai cu sufletul, veniti in vizita oamenilor care simt la fel”

Reporter: Care e piesa ta de teatru preferata si de ce?

Anna: Piesa mea preferata este mereu cea pe care o joc si pe care o regizeza profesorul nostru de teatru Gica Andrusca. Mi-a placut mult „Un barbat si mai multe femei” de Leonid Zorin pentru ca puteam sa las frau liber emotiilor sa strig si sa sar pt ca asa era personajul “O poeta nebuna la mare”;  deasemenea si “Chat” dupa Enda Walsh in care aveam ocazia sa ma sarut cu prietenul meu chiar in scena (sarut cu duble emotii pozitive). Din piesele pe care le-am vazut mi-a placut “Ti-am spus vreodata ca ma iubesti?” de Corneliu Jipa probabil pentru ca ma regaseam in acel scenariu in acel moment.

Reporter: Un mesaj pentru tinerii din Republica Moldova

Anna: Luptati pentru dreptate, cand vedeti ca nu exista un viitor, creati-l voi! Sa nu va fie frica ca nu suntem pregatiti, din momentul in care ne nastem pana in momentul in care vom muri, vom calca pe indoieli, neincredere, esecuri, renuntari. Dar printre toate acestea, va exista un moment in care vom castiga… si atunci, trebuie sa stim cum sa ne bucuram de el.

In final  un text prefata la una din cartile ei scris de catre Dan Munteanu, profesorul Annei de romana din Bucuresti

De câte ori citesc un volum de poezie  scris de un tânar poet, îmi vin în gând celebrele versuri bacoviene : „ Primavară…/ O pictură parfumată cu vibrări de violet, /În vitrine, versuri de un nou poet…”. Apariţia unei noi cărţi de poezie este mereu o bucurie şi un eveniment, mai ales când autorul ei  este un tânăr ,  dându-ne  speranţa că  frumuseţea spirituală nu va pieri din lume, atâta timp cât se mai nasc oameni frumoşi şi sensibili cum este Anna Panovici.

„Sfârşit de autograf”, având un titlu ingenios şi sugestiv, este un volum de versuri care mi se pare un jurnal sentimental liric. Experienţele adolescenţei şi ale tinereţii sunt prezente în aceste confesiuni care readuc poezia la  forma sa originară, de  inimă care îşi spune taina. Iubirea este marea temă a volumului, concepută  ca o minunată „întâmplare” a fiinţei, prin care  adolescentul se integrează în eternele cicluri cosmice.  Poeziile  Annei Panovici au un secret fond epic, ele fiind nişte „secvenţe” care dezvăluie momente semnificative ale formării unei personalităţi. Este,  cred eu,  mai puţin  formarea unei personalităţi „reale”, ci mai mult a uneia  artistice ,  aşa încât volumul „ Sfârşit de autograf” descrie  (re)naşterea unui nou poet şi a unei noi poezii. Acesta, „poet în toată puterea cuvântului”, cum spunea cândva Titu Maiorescu, îşi trăieşte viaţa în manieră lirică,  diversele aspecte ale existenţei  sale fiind, de fapt, experienţe lirice semnificative ale unei deveniri spirituale.

Muzica ta e la atingere ca sulurile de mătase
Cu care dictatorii își șterg recturile grandioase.

Când cânt-a noua simfonie – te simt, O, Helios,
Focar de foc fecund al Cosmosului mare,
De la șira spinării pân-la al frunții os,
Cum îmi mâni pe subt piele legiunile-ți solare -
Un milion de soldăței, progenituri de bronz,
În pulsuri elizee îmi străbat a corpului cărare,
Și-un milion de-nțepături (titanice extaz cărnos!) -
La-un milion de calde pișcături tu dai născare.

De-a fost mult trecut sau mult de-are a trece
Până când ritmurile tale-am să le-ascult,
Cu alte cânturi de timpul l-aș petrece,
Fidel eu oi rămâne mărețului tău cult.
Fidel pe Marea, vasu-mi pântecele-și frece
Tu, gigantic, impasibil, dup-al apelor tumult
Un far în noaptea muzicii, tronezi rece,
Și raza ta-mi dă un năieresc de nou avânt.

de Andrei Albu

ma uit la dulapul pe care a fost candva o poza cu noi.

Am vazut poza aceea de multe ori;

am vazut-o si in pacat si glume si-n idei de creta-

Si am fost nedrept in patul acela,

si priveam la poza amandoi ; si nu era ea.

Am fost nedrept si mi-a placut.

Acum pe dulapul acela

se atarna de ea insusi o veioza.

Zgomotoasa;

E albastra cu praf, si cu bec fara culoare.

Da! Fara culoare

este.

Ma copleseste fara-culoarea ce se intampla aici;

acum e o veioza mica albastra ce atarna.

Cu tacere privesc peretii.

Cu tacere plec.

Ajung departe de mine,

e o poveste ce se scrie in ganduri.

Nu o sa uit dulapul gol cu o veioza atarnata pe el.

Inca persista.

E o parte secunda si inca persista…

E numai o poveste din marea carte cu dramaturgi trecuti de 40,

e gol actul sec ce il pretinde.

Acum cifrele plutesc prin mine si in jurul meu.

Inca imi tremura pielea; inca tremur.

By: Cezar Burtescu

scara

uneori pornesc de jos

si atunci nici nu mai numar treptele

intre lacrimi si zambet

intre a aproape si departe

sufletul mi se izbeste prea luminos de ceva

alteori pornesc de sus

dar ma trezesc curand singura

inima imi soarbe lacoma sangele si ma tem

e prea subtire scara asta

sa o urc carandu-ma si pe mine in spate.

un drum gresit

vreau sa vad cerul, am spus

si deodata a crescut din mine un munte

am urcat mult,

fara sa bag in seama timpul

doar pietrele le simteam uneori

sfartecandu-mi genunchii

si m-am trezit la poale

sngura

macar sa vad cerul, am spus

dar oricat imi inaltam privirea

nu ma puteam vedea decat pe mine

facand cu mana

din varful muntelui.

norul

e un nor greu acesta

il simt ca de plumb uneori

ma obisnuisem sa il plang

pana la capat

dar am descoperit intr-o zi

ca daca intind mainile

mai sus putin

dau de lumina.

By: Anca Elisei

Roua suferintei

In culoarea noptii
imi ingrop tacut patimile;
in ea, suspinu-mi arunc,
si-apoi ma cufund adanc
in nepasare.
Ingerii ingheata in adevar
tipand in soapte surde;
speriat tresar caci parca,
acele soapte se-aud in mine.

By: Cezar Burtescu