De ce ma priviti prin vapori de alcool
Din cuseta vaporului cu un singur hublou?

Eu nu-s Dumnezeul corabiei voastre,
Nu-s puiul de om ce-i salvat;
Nu-s nici zeul demodat al vreunei religii.

Am doua aripi vlaguite si-un dor,
Caci am indraznit sa gandesc la amor:
La o frageda pasare ca spuma de lapte
Si ciocul tarcat ca nisipuri in noapte.

N-am cutezat sa-o salvez de-al lui Noe-Zeu,
Nici sa mor nu am vrut si mi-e greu
Caci ma apasa soapta de moarte a unei aripi de lapte.

De ce ma priviti prin vapori de alcool
Voi, bieti marinari carora va e ingaduit traiul
Si romul, si cantul, si naiul?
De ce ma priviti prin vapori de alcool
Cand eu prin hublou vad ca dus e potopul?

Tu, Sodoma,
Primeste-ma, Gomora
In cortegiu-ti funerar de apa.

De ce ma priviti prin vapori de alcool
Cand dus sunt cu pacatu-mi de amor?
Si apoi plans de o mare mai mare decat aveti voi sa vedeti
…prin vapori de alcool.

Diana Bone

Discutam recent şi dezbăteam aprins cu un bun prieten de-al meu pe tema vieţii, a finalului vieţii, a divinităţii şi a logicii morale. Dezbaterea a ţinut până târziu în noapte şi s-a lăsat cu comenturi la o ştire care nu ţine neapărat de specificitatea acestui blog. DETALII AICI

Ideea e că în toiul dezbaterii am avut o revelaţie şi mi-am dat seama că eu privesc viaţa ca pe o poezie, cu versuri in rimă imperecheată sau încrucişată, cu versuri albe sau gri, cu rânduri mai lungi sau mai scurte, cu momente mai vesele sau mai triste. Ideea de a crea prin cuvinte mi se pare cea mai mare forţă a gândirii umane pentru că orice cuvânt rostit acum se va păstrat pentru eternitate, iar cuvintele nerostite azi, vor fi rostite de alţii mâine.

Îmi dau seama de puterea care îmi zace în mâini scriind aici diverse lucruri concrete sau mai puţin concrete. De exemplu, dacă ar fi acest post o poezie ar suna cam asa: Ce ar fi daca ar fi un cuvant fara cuvinte? Un cuvant fara litere? Un text fara semne de punctuatie, un text fara semantica, gramatica, morfologie si sintaxa? Fara punct, virgula, acolada, semne de intrebare si exclamare? Intotdeauna am fost un revoltat si am detestat gramatica inca din frageda copilarie…Cel mai mult detestam momentele cand profa de romana din generala trecea de la ora de literatura la ora de gramatica pe aceleasi texte pe care eu le visam in felul meu…Cum sa imi ceara sa impart geniul lui Blaga, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii si nu ucid cu mintea mea tainele ce le-ntalnesc in calea mea in propozitii atributive si circumstantiale? Ce sunt ineptiile astea? E ca si cand, in loc sa visezi la geniul lui Brâncuşi din lucrarea Coloana Infinitului, tu te apuci sa o demolezi si sa cercetezi structura ei de piatra sa vezi cat nisip, pietris, ciment are in compoziţie? Nu e o prostie!?

Cel puţin eu asta cred şi simt, si daca uneori, imi scapa anumite ,,greseli” in posturile mele se intampla asta pentru ca mie imi pasa mai mult de ideea textului si de realitatea subliminala din spatele cuvintelor decat de structura si alte elemente concrete…Asta sunt eu..UN POET INTR-O ETERNA POEZIE

By: Bogdan DĂRĂDAN

ps: pentru iubitorii de muzica rock de vreme veche….o piesa de aur din punctul meu de vedere al celor de la U2….STRAZILE FARA NUME….piesa care ma face sa ma gandesc la poeziile fara versuri….si la viata fara reguli:)

Sunt din şoapte zidite în van
Cu visuri deşarte de nori,
Când pereţii mi-atârnă profan
Şi bezna înghite culori…

Sunt din şoapte zidite în cărămizi de gheaţă
Aştept să-mi curgă prin vene doar ţurţuri…
Să ardă frigul, să mă învălui în fumuri,
Cu zidul de şoapte din gânduri de ceaţă

Mă încălzeşti cu ochii traşi prin foc
Topind sărutul peste fruntea ta îţi sting privirea
Iubeşte-mă ca orbul ce nu-şi găseşte loc
Şi-aprinde-te… luceafăr să-mi devii în noaptea mea…

Toader Mircea

Bilet catre noapte

Multe lacrimi,

si multe, multe flori au curs

pentru tine, regina mea.

Lung mi-a fost drumul

spre tine,

au ars credinte, flori…

mi-am ascuns degetele pe-o cruce

uitand de cerul innegrit de noapte.

In drum, am intalnit

un profet

ce purta patru flori

in mana;

el mi-a sadit agonia

in suflet

si apoi

sadind flori,

la mormantul credintei

soptea:

Or sa ne ierte dreptii, sfintii si cei ce nu mai mor…

In soapta lui ma cunostea credinta,

cunoscand prin mine nemurirea.

Ei cred si mint,

purtand ale credintei flori pe piept.

Eu n-am sa mint caci m-am nascut din tine,

m-am rupt bucata cu tacere,

parte cu intuneric;

priveste-ma: intuneric si tacere.

Te-am atins,

te-am tinut in brate intrupandu-ma

prin linistea insangerata

a acelei lumi in care m-ai trimis;

M-ai strigat sa-mi spui

anii cei multi, cei vechi si cei ce-am ars;

m-ai chemat inghenunchiata

in fata unui apus…

m-ai chemat sa plang din nou

inspre mai bine, imbracandu-ma in regrrete;

ti-ai inghitit lacrima si m-ai chemat,

inveselindu-ma cu cantece triste.

Am sa regret…

nu pot sa regret cunoasterea;

nu pot sa uit patima si acel cantec trist

cu care ma inveseleai tacand.

Am sa fiu intuneric si tacere

asteptand glasul tacutului vis.

Cuvintele celeste

O lacrima face totul,
perfect;
dar tine minte, ca nu exista lacrimi fericite.
acceptand lacrima, vei,
castiga acest joc numit
viata. Ce nume ciudat!
Respingand lacima vei alerga,
Nebunia.
Nebunilor nu le este frica,
Tristetea poate face totul, perfect.
Accept-o,
vei castiga acest joc numit
viata. Ce nume ciudat!
Alung-o.
Ai sa alergi,
nebunia.
Nebunilor nu le este frica,
Nebunii o spun, o cred;
Cel ce-a spus,
Cel ce spune,
Cel ce va spune
cuvintele cestea scrise,
va fi ajuns sa cunoaca;
dar sa nu-i mai fie frica.
Tine minte,
Nebunilor nu le este frica,
nici nu cred sa le fi fost,
sau poate nu stiu eu,
de le-a fost sau nu.
Tot ce stiu , ce stim, e
ca Nebunilor nu le este frica.
Sa crezi ceste cuvinte,
sa aperi
pe cel
nedrept caci pentru el e
doar un vis;
apara-l si va alerga,
nebunia.
Ceste cuvinte le stie si nebunul mort,
caci le spune, se roaga pentru ele.
Mormantul lui,
casa-mi era.
Caci, vierme fiind,
mi-am lipit fata de crucea lui;
si,
auzeam: Nebunilor nu le este frica.
Libertatea,
s-o arzi pe rug,
de-o vei gasi, caci voi,
sarmani copii,
departe sunteti
de a sti.
Vino!
Atinge-me, sapa in al meu mormant,
deschide-mi sicriul,
sterge-ma.
Asculta-mi vorbele si,
vom dansa in tarana;
in tarana-n care-mi
zece corpul prafuit pe-o blana.
Hainele de-mi vor fi vechi,
tu sa ma ierti si ma scuzi, si-apoi
sa strigi: Regrete Eterne.
Cruda-ai fost cu mine,
viata, si crud te palmuiesc
cu capul plecat.
Acum ridica-te,
umbla;
caci tu cel ce-ai auzit
cestele cuvinte vei,
raspandii din blestemata libertate.
Acum sa stiim
Nebunilor nu le este frica.

By: Cezar Burtescu