Totul a continuat ritualiceste, cu o cina singur, pe un scaun tare spijinindu-mi coatele de o masa ce imita kitch’ul. Apoi trupul mi l-am asezat in pat. Am plecat departe. Dimineata a fost iute dusata, imbracata si agata pe umar cu o geanta plina cu foi. Drumul a decurs plin de vise si sperante spre scoala. Umanul banalizat este pretutindeni. Acum astept. Astept sa invat; defapt imi manifest compasiunea pentru o tanara profesoara care nu are cui sa ii preda cursul sau. O ascult cu placere si imi manifest interesul intr-o maniera total dezinteresata. In toiul noptii fara de somn, am vizitat lumi, am auzit povesti. Noaptea mi-a citit. Au fost atatea alte vieti in cateva ore pamantesti, totul s-a sfarsit concluzionand: unde este ciudatul si neabatutul prestigiu al saraciei? Cand esti student nu poti; esti doar student. Ironia imi pateaza cerneala. Unde este cultul saraciei? Cand privesti individual spre mine, ironia dispare; nu poti, este imposibil, este cert ca nu poti si nu ai cum. Dar vrei si astepti, aspiri. Privind in ansamblu amestecand si restul in ecuatia intunecata a privirii mele, ei pot si vor. Eu doar vreau. Astept. Consum prea mult.

Poate am prea multa luxuri: acela de a trai, a studia si a consuma hrana.

Nu mai am sens. Nefericirea, omniprezenta, tristetea, adevarul, eu, lipsa si ceea ce ma inconjoara direct intr-o dependenta se contureaza in agonie. -Nici nu pot sa dorm, nici nu pot sa schimb, nici nu mai vreau…ceea ce inseamna ca sunt inutil- …si ce bland sunt cu mine. Cate nevoi simt, si cate dorinte peste toate aceste nevoi… pentru mine sunt multe sunt multe, sunt luxuri, altfel vazute se pot numii primiordiale, necesare vietii. Nu. Asta nu este o problema. Singur si sigurul; dar singur.

Pasi au un singur traseu: casa, bulevardul, scoala si chiar: scoala, bulevardul, casa.

Batran fara vreme. Fiul mai batran ca tatal. Renunt la de ce. Accept. Unde este eternul acum? Unde e? Unde e? Unde e? Ma trezeste tot ce nu tine cu mine, ma trezeste totul. Mi se plimba un gust amar pe buze.

-nimic nu tine cu mine- Nici macar aceasta sticla de care am avut grija sa o umplu si acum…nu vrea sa-mi stearga gustul amar de pe buze.

Inaltimea e mare. Ma ridic revoltat din patul meu ce seamana indeaproape cu un sicriu, fac 2 pasi si ma opresc: pe oare sunt eu revoltat? Oricum nimanui nu-i pasa! Sa fiu oare revoltat pe mine? Incepe ca si mie sa nu-mi pese de mine. Cui ii pasa ca dorm in sicriu? Cui ii pasa ca nu traiesc? Nici macar mie.

Cu pasii mici ma indrept spre baie sa imi spal amarul de pe buze; apa…rece, amara, ostila;

Renunt. Renunt la a-mi sterge gustul amar: mi se umfla gingiile. Imi pierd timpul prin tehnologii. fii cu revolta in piept.

-si ce inaltime- Un colt de pat ma lasa ma spijin de el, asa cum imi sprijin pixul de aceasta foaie galbena ce ma tolereaza sa o mazgalesc cu nefericire.

s-a intunecat aerul.

De ce nu am curajul sa fac mai mult, sa ma revolt, sa plec? Ar fii fost ideal si pot. Dar poate teama de a nu inceoe din alt loc ma face sa dispar…Nimic nu tine cu mine; Aud bestiile acum…Cand ai dreptate, sti ca nu e bine ca mereu sa ai dreptate, caci atunci realizezi ca te-ai aflat in puncte de maxim si nu poti sa mai depasesti. Sa nu spui. E mai bine sa minti, ca sa revin la alta scriere cu alte versificatii. Alcoolul imi retrieste gandurile, viata si amitirile si rearanjaza. Unii au fost invatati sa creada, altii spera. Cei care nu accepta sunt razvratiti. Sunt malitiosi. Muzica e trista, versurile…imbalsamate in sange si discutii. Renume si nimic. Doar vorbe. Minciuni si pornografie. Nu mai simt. Eu nu mai am scapare. Alerg cantece pentru trairi. Am iubit. Alerg cantece pentru putere si glas.

By: Cineva diferit…suflet experimental