Antonia Iuliana Prundeanu, alias Tony cum o alinta prietenii, s-a nascut in Constanta-Romania in data de 17-01-1995. In prezent, desi studiaza in Italia iubeste cu tot sufletul ei de adolescent o tara ca un buchet de flori cum spunea Ana Blandiana odata…De ce iubeste Romania!? Vom afla impreuna…

Reporter: Potrivit unor sondaje de opinie europene, se pare ca romanii aleg Italia ca stat de resedinta daca ar putea sa paraseasca Romania. De ce crezi tu ca vor romanii sa vina in “Cizma”?

Tony: Ah,intrebare foarte interesanta.. cred ca majoritatea romanilor care vin in Italia au facut alegerea aceasta pentru ca au avut deja rude sau au auzit ca in “Cizma” se gaseste de munca sau pur si simplu au vrut sa calatoreasca si sau oprit aici

Reporter: Din fericire sau spre deosebire de ei tu esti “o mica exceptie”. De ce iubesti asa mult Romania?

Tony: De ce iubesc Romania? foarte simplu! in primul rand eu m-am nascut in Romania, cand am pornit spre Italia am lasat aici bunici,unchi si veri, prieteni si locul unde am crescut…am lasat persoanele cele mai importante din viata mea, am lasat locuri incredibil de frumoase si altele pe care pana acum doua saptamani nu le cunosteam…de ce spun pana acum doua saptamani: tabara pentru tinerii etnici romani de pretutindeni a fost o experienta minunata…am vizitat locuri incredibil de frumoase si am cunoscut persoane fantastice!

Reporter: Daca tot ai vorbit de tabara de la Sulina,  care e cea mai frumoasa amintire pe care o ai vie si acum in minte din tabara?

Tony: Cum spuneam mai devreme tabara a fost foarte distractiva si interesanta, am petrecut foarte multe clipe frumoase si sa aleg o clipa este foarte dificil, dar totusi cred ca serile petrecute pe plaja si focul de tabara ultima seara au fost cele mai frumoase!

Reporter: Unde te vezi peste 5 ani?

Tony: Ahah , peste 5 ani termin liceul de marina aici in Italia si apoi aceeasi scoala imi va oferi posibilitatea  sa calatoresc pe un vas timp de 18 luni …o perioada lunga…apoi cred ca o sa continui viata aceasta dar intr-un viitor este posibil sa ma intorc in a mea draga Romania!:):D

Reporter: Un mesaj pentru tinerii din Romania

Tony: Imi este deja dor de Romania, cand am ajuns la aeroportul din Bucuresti acum 2 saptamani am respirat adanc si am zis ” aer de Romania ! ” . Eu salut toti tinerii din Romania si ii astept in vizita prin Italia, dar numai in vizita, pentru ca Romania are nevoie de voi!:)

Bogdan DARADAN

In incursiunile mele zilnice pe blogosfera am gasit pe youtube un film istoric in care un blogger roman joaca rolul imparatului Carol. Va las materialul video care, desi este in limba germana imaginile sunt 100% clare!

VEZI AICI postul complet…

Dan Patrascu, un “infocat” sustinator al ideilor umaniste si liberale, a postat recent pe blogul sau o serie de informatii care m-au pus pe ganduri…

Chiar daca informatia la origine are sursa Hotnews, Dan Patrascu locuieste in Italia si stie pe viu “stirea” ca sa zic asa…

Se pare ca primarul vrea sa repatrieze voluntar 3400 de romani, numai ca nu toti sunt”romani” unii se dau “romani” cand de fapt sunt “rromi”…Mai exact, primarul Italiei umbla cu cioara-vopsita ca sa fiu plastic…Despre ce e vorba!?

Administratia din capitala italiana se angajeaza sa le ofere o formare profesionala, sa le gaseasca un loc de munca la firmele italiene prezente in Romania, dar si sa le plateasca 200 de euro pe luna pentru o perioada de jumatate de an de la repatriere”, aflăm de pe Hotnews. O analiză destul de interesantă a planurilor lui Alemanno, puteti citi pe blogul jurnalistei Anne-Marie Blăjan.

Stau la Roma de aproximativ 6 ani, timp în care m-am implicat destul de activ în viața unei parohii romano-catolice de la periferia Romei, pe Viale Alessandrino. Ca în orice cartier de periferie, și în cartierul Casilina trăiesc foarte mulți români. Tot în aceeași zonă există și o tabără de rromi (italienii denumesc aceste tabere campi nomadi). Prin urmare sunt la curent atât cu condițiile de viață a acestor cetățeni români, dar și cu frica populației italienești.

Problema este complicată și depinde foarte mult din ce punct de vedere este privită. Dincolo de generozitatea aparentă a proiectului lui Alemanno, este clar că edilul Romei vrea să scape de acești 3400 de români, lucru care ar putea fi privit drept o dovadă de cinism. Încerc să mă pun, totuși, și în locul italienilor. Din realitatea unei astfel de tabere de rromi pot spune că majoritatea se ocupă cu cerșitul, furtișagurile și prostituția. Stau în comunități închise, în condiții inumane pe care și le asumă, însă, mai mult din proprie inițiativă decât din lipsa unor oportunități. Oamenii aceea nu s-au integrat și nici nu doresc să se integreze. Cititi aici restul articolului…

Prietenul meu, Dan, ma uimeste din nou cu un text mai mult decat GENIAL…Va invit la lectura si reflectie! MERITA!

Călătoresc foarte des cu avionul între Roma şi Timişoara, iar fiecare călătorie este un prilej trist de a intra in contact cu o mentalitate românească ce se încăpăţânează să rămână închistată într-o ramă extrem de strâmtă care miroase, de la o poştă, a comunism. Să vedeţi cum s-a întâmplat de data asta, pentru a trage apoi nişte concluzii.

Am ajuns în aeroport ceva mai repede decât ar fi trebuit. Pe ecranele informative scria că check-in-ul pentru cursa Roma-Timişoara avea să se desfăşoare la biroul numărul 242. Mă îndrept într-acolo. Check-in-ul nu începuse încă, dar la 242 era o coadă de abia o cuprindeai dintr-o privire. Bun, încerc să gândesc logic. Ştiam foarte bine că check-in-ul se va face la două birouri şi nu la unul singur. La 241 se făcea check-in-ul la o cursă spre Grecia, aşa că eu m-am pus la biroul 243. De unul singur şi respectând linia galbenă. La 242, linia galbenă nici nu se mai vedea. Oamenii stăteau buluc începând chiar din faţa biroului. Am stata aşa, de unul singur la coadă, cam 20 de minute, timp în care de la coada cealaltă mi se aruncau priviri pline de compasiune, unele, şi pline de superiortate altele.

Întâmplarea face că exact cu 2 ore înainte de plecarea cursei, vine un angajat al aeroportului care avea să se ocupe de aceste proceduri şi, culmea se pune la biroul 243 unde eram eu singur. Deja lumea de la 242 începea să se uite cu invidie. După 10 minute de pregătiri, domnul spune că se poate începe check-in-ul, moment în care toţi cei din faţă de la coada 242 au sărit să se pună în faţa mea, având în vedere că eu stăteam la linia galbenă, cam 2 m în faţa ghişeului. Evident, nu am să tac, aşa că i-am invitat, politicos, pe toţi să se pună în spatele meu.

Românaşii au început să vocifereze, că ei stau de la ora 8 în aeroport etc, dar am rămas impasibil, mai ales că şi domnul de la check-in i-a invitat şi dânsul să e pună în spatele meu, asigurându-i în acelaşi timp pe toţi că va veni foarte curând cineva şi la 242. Prin urmare am fost primul care am făcut check-in-ul, dovedindu-mi-se că instinctul cozii este este încă foarte profund înrădăcinat în mentalul colectiv românesc, după sloganul “noi stăm la coadă, noi nu gândim”.

Bun, asta a mai fost cum a fost. Peste două ore mă aflam în apropiere porţii de îmbarcare încă nedeschisă notând tot felul de idei în agenda mea magică. La poarta H2, de pe aeroportul Fiumicino, accesul spre poarta de îmbarcare se face prin lateral, acolo unde bariera de birouri se termină. Bun. La un moment dat vin cei care urmau să se ocupe de procedura de îmbarcare. Eu de obicei rămân tot timpul ultimul, pentru că urăsc să stau la coadă 30 de min atunci când pot sta jos. Spre mirarea mea, cum au apărut angajaţii, toti cei aprox 150 de români au format o coadă imensă chiar în faţa ecranului, pe unde însă era evident că nu se poate trece. Mi-am ridicat privirea, mi-am făcut cruci, nu îmi venea să cred. Românii au făcut coadă într-un loc pe unde nu se putea trece!!!! Genial. Am început să-mi adun tacticos agenda, să-mi iau sacoul, apo tacticos am mers în lateral şi m-am pus acolo în faţa unei alte linii galbene.

DE UNUL SINGUR! Oamenii din nou priveau uimiţi spre mine. Aud chiar nişte cucoane care mă bârfesc: “Uiti, mă, ăsta nici nu ştie pe unde se intră în avion. Degeaba se îmbracă la costum”. Din nou, îmi era ciudă pe instinctul cozii şi pe lipsa minţii celei de pe urmă. Românul nu o are nici pe aia. Evident, după ceva vreme un angajat care se ocupa de imbarcare le spune oamenilor că intrarea în avion se face pe acolo unde eram eu.

Nu m-am putut abţine şi probabil am râs ironic, dar sincer, în interior eram un pachet de nervi. Nervos pentru că românul de azi este cum este, nervos pentru că după 20 de ani de libertate nu s-a schimbat nimic. În afară de coadă, greu se mai găseşte ceva în mentalitatea românească. Cozi, cozi, cozi, oricâte, oricând şi oriunde! Evident, pentru prima oară în 6 ani de călătorit des cu avionul am fost primul care a urcat în avion.

Epilog la epilog…

…Stăm la coadă să importăm avioane F16 second-hand de la cine nu mai are nevoie de ele, stăm la coadă să importăm sisteme politice noi din alte state fără a evalua dacă acele sisteme pot fi implementate la noi sau nu, stăm la coadă să mai vedem o ştire de la ora 5, stăm la coadă unde se dau haine sau alimente gratuite, stăm la coadă să prindem un loc pe o listă electorală sau într-un colegiu uninominal, stăm la coadă să prindem pe alţii cu mâţa în sac fără a da importanţă faptului că ducem în spate un sac plin de mâţe, albe şi negre. Stăm la coadă săvorbim cu Mircea Badea la Radio Zu ca să auzim 2 vorbe plictisite şi să ne simţim importanţi, stăm la coadă când prezentul trece pe lângă noi, stăm la coadă la propria noastră viaţă şi nu ajungem la rând. Stăm la coadă atunci când vine vorba de principii şi de norme morale puse în practică, şi nu ajungem niciodată la rând. Stăm la coadă ca să prindem un strop de viaţă fericită, şi nu ajungem la rând. Dar, în toate acete circumstanţe, nu vom ajunge niciodată la rând până nu vom înţelege că statul la coadă nu rezolvă nimic! Politica, etica, familia, fericirea nu se vine la coadă! Toate ajung pentru toată lumea cu o singură condiţie: să nu stăm toţi la aceeaşi coadă.

Supărat, mâhnit, dezamăgit, resemnat şi trist vă recomand următoarele lecturi: Teodora, Mariciu, Dan Negru, Geanina Lisandru, Presa în blugi, Raimi,Gabitzu, Tavi Pelin, Camil Stoenescu, Cristian Lisandru, Dispecer, Gabriela Satvitsky, Orry, Ada Rus, Victor Ciutacu, Flavius Obeada, Hobbitu, Ioan Usca,Simion Cristian, Chinezu, Cristian Orgonas, Dan Popa, Zoso, Dono, Sutu, Pagina de media, Comănescu.

ACELASI, ACELORASI – DAN PATRASCU

Acum ceva vreme am primit un mesaj de la un prieten din Italia cum ca Mile Carpenisan ar fi in coma intr-un  spital din Timisoara…Recunosc ca nu  am dat atentie informatiei pentru ca nu imi place sa promovez stiri gen necrolog….Poate ca am gresit, poate ca nu…Oricum, chestiunea in prezent este irelevanta pentru ca, din pacate, Mile Carpenisan nu mai este printre noi….Dumnezeu sa-l odihneasca!

Nu vreau sa spun acum cuvinte imbracate in cliseu, nu vreau sa scriu lamentari otviste, ci vreau doar sa trasmit un gand de revolta insotit de un gand de reculegere…

“Nu mai vreau sa fiu din carne si oase pentru ca ele se strica mereu, vreau sa fiu un OM DE ZAPAPA“…spunea Mile…Doar pentru aceste cuvinte privirea mea se umezeste subit….Intr-adevar, toti suntem sortiti pieirii, toti suntem datori cu o moarte din clipa in care am deschis ochii spre Soare si am iesit din pestera platoniciana a pantecului matern, dar modul in care ne insiram clipele pe firul vietii ca pe o salba de margaritare este foarte important pentru posteritate…William Wallace, unul dintre personajele mele de suflet din filmul BraveHeart spunea: “Every man dies, but not every man really lives”…Intr-adevar, Mile a trait ca un adevarat jurnalist de razboi, a trait ca un om devotat meseriei sale, a trait fiecare clipa pentru PRESA…Si care e rasplata!? Acum urmeaza si gandul meu de revolta…Deja imi inchipui prompteristele la inmormantarea lui, deja parca vad ziarele “canibale” facand poze, deja parca vad stiri de-o schioapa in diverse publicatii obscure incercand sa-si mareasca tirajul scriind povesti inventate despre Mile….

Sa nu uitam scena apoteotica cand Antena3 a publicat ca Breaking News moartea lui Gheorghe Dinica cand inca acesta traia…Ma opresc aici!….

BOGDAN DARADAN

PS: O piesa pentru un suflet plecat in cer

Am aflat şi eu de la un blogger ştirea asta, şi pentru că vine tocmai de la “mama ei de acasă”, am să o las şi eu aici să curgă, urmând ca eventualele comentarii să le faceţi voi…

Judecătorul italian Oscar Magi este primul magistrat din lume care condamnă un responsabil Google la închisoare sub acuzaţia de violare a sferei private. Procesul a fost intentat în anul 2006 după ce pe portalul Google Italia a apărut un clip  filmat în care mai mulţi adolescenţi şi-au înjurat şi bătut un coleg cu dizabilităţi.

Filmul a fost disponibil pe Google în perioaa mai-noiembrie 2006, fiind unul dintre cele mai vizionate materiale la secţiunea “cele mai haioase clipuri”. La acea vreme tinerii au fost identificaţi, judecaţi şi condamnaţi la 10 luni de muncă în folosul comunităţii.

Sentinţa judecătorului Oscar Magi a creat o veritabilă răscoală în blogosferă, dar şi un conflict diplomatic. După pronunţarea sentinţei, ambasadorul SUA în Italia, David Thorne, a declarat că “SUA rămân consternate în faţa unei asemenea decizii, deoarece libertatea internetului este una dintre componentele fundamentale ale democraţiei”, informează ANSA.

Fără îndoială, sentinţa îndreptată împotriva directorilor Google din Italia va provoca o amplă dezbatere asupra libertăţii de exprimare în spaţiul internetului. Deja s-au delimitat două tabere distincte. Cei care sunt împotriva acestei sentinţe susţin că avem de a face cu un atentat la democraţie, în timp ce procuorii italieni sunt de părere că libertatea de exprimare nu este mai presus decât demnitatea umană. (Posted by Dan Pătraşcu)

Si acum revin eu cu intrebarea: De unde începe şi unde se termină libertatea pe ONLINE şi dacă nu se termină, e normal să nu aibă LIMITE????

Vă las pe voi….

Intre a fi treaz sau adormit, melodia “Lonely day” interpretata in versiunea celor de la SOAD imi rasuna in minte. Desluseam imaginea unui coridor care-mi parea cunoscut. Treceam pe langa multe cutii de diferite marimi, unele din lemn, altele din carton, pe care le percepeam ca fiind amintiri. O lumina alba…care parea o iesire ! Apoi, imaginea a disparut, realitatea a pus stapanire pe mine si independent de vointa mea, m-am clatinat. Sufletul mi s-a zbatut din cap pana in picioare si glasul mintii mele murmura : a fost un mic cutremur, si a fost mai scurt decat cel de data trecuta ! Cumplite sunt starile astea, prin care trecem noi, oamenii ! In cateva secunde, la o miscare a pământului, ne inecam in emotii incomode. Apoi, gandul meu a plecat in Italia, suferind pentru tragediile oamenilor din orasul L’Aquila.

Ce ciudat, de obicei, cand gandul meu pleca in Italia, se bucura pentru oamenii pe care i-am cunoscut in Paternopoli. In anul 2006, un grup de elevi printre care am fost si eu, am plecat in Italia, datorita unui program – schimb de experiente Romano-Italian (Progetto Intercultura) stabilit intre Liceul “Ion Neculce” din Bucuresti si scoala (Instituto Comprensivo “F. Sullo”) din Paternopoli. Am fost un norocos, si-mi pare rau pentru toti cei care n-au avut sau nu vor avea prilejul sa fie elevi pentru cateva zile, in tara a carei limba straina o invata in scolile din Romania.

In Paternopoli am stat la o familie care avea doi baieti, si am avut pentru doua saptamani, aceleasi activitati ca ale lor. Mergeam impreuna la scoala din Paternopoli, stateam in banca cu Rafaella Troisi (unul dintre copii familiei care m-a gazduit), ne faceam impreuna temele, mancam impreuna mancare italieneasca, participam impreuna la diferite festivitati culturale, am fost impreuna la Napoli, Vatican, Roma. Da, in Paternopoli, este o lume frumoasa si acolo am doi “frati” italieni si multi prieteni, la care-mi-e gandul de multe ori.

de Andrei Nicolas Fiuciuc

Veştile referitoare la victimele cutremurului continua sa provoace stare de soc. Recent am reuşit să aflu că printre victimele cutremurului din regiunea Abruzzo se află şi un timişorean, pe nume Constantin. Din păcate nu am reuşit să aflu şi numele de familie al acestuia. Constantin era muncitor necalificat în L’Aquila şi trăia alături de soţia sa, cu care avea un copil ce ar fi trebuit să împlinească 6 luni în curând.

Niciunul dintre cei trei membrii ai familiei nu a reuşit să supravieţuiască cutremurului. Copilul timişoreanului este cea mai tânără victimă a cutremurului din 6 aprilie. În cadrul funeraliilor de stat ce au avut loc, în Vinerea Mare, conform Paştelui Catolic,  copilul de şase luni a fost depus într-un sicriu alb în centrul celor peste 200 de sicrie, alături de sicriul său aflându-se sicriele părinţilor săi.

Timişoara este, de asemenea, o zonă seismică destul de importantă. Ultimul cutremur semnificativ din Timişoara a avut loc în anul 1991. Din acest dezastru natural ce a lovit Italia cred că ar trebui să înveţe ceva lumea întreagă, mai ales autorităţile altor zone cu risc seismic ridicat. Mă întreb, în cazul unui cutremur cu magnitudine de 5.8, oare cât de afectată ar fi Timişoara? În L’Aquila au existat peste 290 de morţi, într-un oraş cu o populaţie de 80.000 de locuitori. Timişoara bate spre 400.000 însă.

În cutremurul din Italia se pare că şi-au pierdut viaţa 5 sau 6 români! Să ne gândim la ei…

By: Dan Ciprian Patrascu

Experienţa cutremurului din Italia cred că ar trebui să dea de gândit şi autoritilor române. Ca şi român, mă întreb imediat, oare ce s-ar întâmpla cu oraşe precum Timişoara sau Bucureşti dacă pământul ar începe să tremure sub ele. Trebuie să dăm o atenţie mai mare normelor antiseismice şi să evităm ca, astfel, nenumărate vieţi să se stingă înainte de a se aprinde. Citeşte aici materialul complet

Bilanţul cutremurului din Italia din această dimineaţă a ajuns la 100 de morţi, potrivit presei italiene. Acesta este cel mai devastator cutremur din peninsulă din ultimii 30 de ani. Între 3000 şi 10000 de case au fost avariate în oraşul medieval L’Aquila, peste 1500 de persoane au fost rănite, iar aproape 40000 au rămas fără locuinţe. Zeci de sate şi oraşe mai mici au fost distruse în regiune, lăsând de asemenea zeci de morţi şi mii de sinistraţi.

Numeroase monumente medievale au fost grav avariate: un perete al Basilicii San Bernandino s-a dărâmat, domul bisericii Anime Sante din Piaza Duomo a fost distrus, iar Basilica di Santa Maria di Collemaggio şi Porta Napoli, cea mai veche poartă din oraş, s-au prăbuşit.

La ora locală 15:45, mai multe persoane erau încă blocate sub rămăşiţele clădirilor şi mulţi studenţi erau daţi dispăruţi în căminele care s-au dărâmat. Seismologii au anunţat că acest cutremur a fost precedat de alte două, de 4.0, respectiv 4.8. În toată regiunea Abruzzo, şcolile rămân închise; mulţi oameni din L’Aquila şi-au abandonat casele şi au părăsit oraşul.

Seismologii din Italia se tem de posibile replici cu maginitudini mai mari de 6,3, cât a avut cutremurul de dimineaţă, în următoarele zile.

by Vlad MOCANU