Conteaza enorm cum incepem viata: primii pasi sunt determinanti! Dar totodata, cea mai mare importanta o constitue esenta vietii, adica cum traim.  Si traim… dar ce facem cu atat de multe REGULI si RECOMANDARI U.E.? dar mai ales ce facem cu o DOZA ATAT DE MARE DE LIBERTATE - prost inteleasa?

Vrem cu totii ceva, indiferent ce! Conteaza cantitatea, mai putin calitatea! Am cerut putin! Am vrut o tara libera, atunci in Decembrie 1989! Atunci nu aveam un cer unde sa “zburam”! Azi avem aripi, dar frante din pacate-si este tot mai dureros. Acum cerul este liber, ne asteapta, avem numele noastre printre stele. Ce ne opreste sa ajungem acolo? Poate spiritele noastre sunt ingreunate de marlania de pe strada intalnita la tot pasul, de incompetenta ce ne ucide incet dar sigur, de dorintele celor ce vor sa transforme romanul in necuvantator. Cuvantul!… asta-i tot ce ne-a mai ramas, dar cred ca este suficient! Suntem liberi sa vorbim, sa visam sa facem tot ceea ce credem ca trebuie facut atata vreme cat liberatea mea nu afecteaza libertatea celorlalti!

Am urmarit zilele trecute o dezbatere interesanta (si nu numai) la tv unde o minoritate isi “varsa frustarile din dormitor” pe micul ecran. M-am straduit sa nu izbucnesc; m-a temperat insa interventia unui preot dar mai ales a unui mare poet al nostru inca in viata. Oare acestora (minoritarii frustati) nu le ajunge dormitorul? Vor acum sa le accept devianta si pe strada? Oare copiii nostrii sunt vinovati cu ceva? De ce trebuie sa fie “agresati” vizual si psihic?

De ce pe stadion programul este schimbat in ultima clipa dintr-un meci de fotbal intr-o partida de local kombat? Oare este o regula ancestrala ca dupa fiecare picnic in natura, cantitatea de gunoaie “abandonate” in natura sa fie invers proportionala cu nivelul nostru de civilizatie? “Experimentele” facute pe noi, poporul roman, nu se mai termina vreodata? Epigoniile de prin ministere vor continua la nesfarsit sa ne uimeasca cu programele lor de salvare a invatamantului, a sanatatii, culturii, etc? Din pacate sunt mult mai multe intrebari decat raspunsuri… dar nu asta ma sperie! Orizontul ce se ingusteaza tot mai mult, asta-i marea problema!

Descopar, nu fara regret, efectul tot mai ciudat al evolutiei speciei umane. E ridicol sa vezi azi parinti care isi duc copiii la 2, 3, 4 ani sa faca pian,engleza,balet in timp ce ei (saracii copii) nu reusesc sa stea bine pe olita. In ritmul acesta poate din toamna, parintii “cu fite” isi vor trimite odrasele sa studieze fizica cuantica sau poate fuziunea nucleara. Si ne mai miram de ce ies tot felul de caractere schilodite psihic?! Daca acest capitol este “ratat” de parinti, nu-i nimic! Putem obliga copiii, care intre timp au mai crescut, sa se faca avocati, contabil sau doctori ca deh… de aici iese banul. Alta crima pot sa spun! Lasati minunile sa se nasca singure! Nu toti suntem genii dar suntem unici! Daca o parte din noi avem sansa sa facem ceea ce dorim azi, haideti sa nu uitam de ceilalti! O singura persoana trece mai greu peste un zid dar mai multi pot chiar sa-l distruga; sa fim multi, fara numar - putem distruge zidul acesta dintre generatii (firesc pana la un punct). Putem incepe cu comunicarea - sa invatam sa acceptam dorintele celorlalti. Sunt convins ca poate exista si o lume fara droguri, crime - atat fizice cat si psihice; acestea din urma sunt la fel de traumatizante. Poate exista o lume a spiritelor libere!

Deci… Fiti liberi, dar nu cu masura ci măsurati libertatea prin voi înşivă!!!

Omul din ATLANTISS, alias Dan Patea

bogdan_daradan Idei crime, Dan Patea, ganduri, Libertate

Sub gorunul lui Nichita

Mi-e trupu-mi ancorat

De ramura unui gorul bătrân

Şi-mi vad prin scoarţa lui

Penitenta-mi, moartea şi dorul de bătrâni.

Prin încordarea firii

Îmi plec capul pe mâini-

Falange mici, reci, osoare,

În care parcă s-a întrupat noaptea.

De ce nu vii?

De ce nu vii degrabă

Să-mi sufli-n plete colbul

Ce are să mă îngroape

Sub ramul lui Nichita

Astă dată fară de sicriu.

By: Diana Bone

bogdan_daradan Creatii Diana Bone, ganduri, gorun, Nichita Stănescu

Nu

Afronturi sonore rostogolite în foruri de piatră…

mi-e dulce căderea

Iar colbul mi-e acum giulgiu sur

Ce-mi împământeneşte chipul altă dată frumos.

Nu, nu e declin,

Ci-i cuvântarea tânărului rabin la cap de copil.

Nu, nu sunt umil,

De-am ales să mă desprind,

Să beau cucută în loc de vin,

Să năzui la a nu mai fi viu.

By: Diana Bone

bogdan_daradan Creatii ganduri, randuri, versuri

Totul a continuat ritualiceste, cu o cina singur, pe un scaun tare spijinindu-mi coatele de o masa ce imita kitch’ul. Apoi trupul mi l-am asezat in pat. Am plecat departe. Dimineata a fost iute dusata, imbracata si agata pe umar cu o geanta plina cu foi. Drumul a decurs plin de vise si sperante spre scoala. Umanul banalizat este pretutindeni. Acum astept. Astept sa invat; defapt imi manifest compasiunea pentru o tanara profesoara care nu are cui sa ii preda cursul sau. O ascult cu placere si imi manifest interesul intr-o maniera total dezinteresata. In toiul noptii fara de somn, am vizitat lumi, am auzit povesti. Noaptea mi-a citit. Au fost atatea alte vieti in cateva ore pamantesti, totul s-a sfarsit concluzionand: unde este ciudatul si neabatutul prestigiu al saraciei? Cand esti student nu poti; esti doar student. Ironia imi pateaza cerneala. Unde este cultul saraciei? Cand privesti individual spre mine, ironia dispare; nu poti, este imposibil, este cert ca nu poti si nu ai cum. Dar vrei si astepti, aspiri. Privind in ansamblu amestecand si restul in ecuatia intunecata a privirii mele, ei pot si vor. Eu doar vreau. Astept. Consum prea mult.

Poate am prea multa luxuri: acela de a trai, a studia si a consuma hrana.

Nu mai am sens. Nefericirea, omniprezenta, tristetea, adevarul, eu, lipsa si ceea ce ma inconjoara direct intr-o dependenta se contureaza in agonie. -Nici nu pot sa dorm, nici nu pot sa schimb, nici nu mai vreau…ceea ce inseamna ca sunt inutil- …si ce bland sunt cu mine. Cate nevoi simt, si cate dorinte peste toate aceste nevoi… pentru mine sunt multe sunt multe, sunt luxuri, altfel vazute se pot numii primiordiale, necesare vietii. Nu. Asta nu este o problema. Singur si sigurul; dar singur.

Pasi au un singur traseu: casa, bulevardul, scoala si chiar: scoala, bulevardul, casa.

Batran fara vreme. Fiul mai batran ca tatal. Renunt la de ce. Accept. Unde este eternul acum? Unde e? Unde e? Unde e? Ma trezeste tot ce nu tine cu mine, ma trezeste totul. Mi se plimba un gust amar pe buze.

-nimic nu tine cu mine- Nici macar aceasta sticla de care am avut grija sa o umplu si acum…nu vrea sa-mi stearga gustul amar de pe buze.

Inaltimea e mare. Ma ridic revoltat din patul meu ce seamana indeaproape cu un sicriu, fac 2 pasi si ma opresc: pe oare sunt eu revoltat? Oricum nimanui nu-i pasa! Sa fiu oare revoltat pe mine? Incepe ca si mie sa nu-mi pese de mine. Cui ii pasa ca dorm in sicriu? Cui ii pasa ca nu traiesc? Nici macar mie.

Cu pasii mici ma indrept spre baie sa imi spal amarul de pe buze; apa…rece, amara, ostila;

Renunt. Renunt la a-mi sterge gustul amar: mi se umfla gingiile. Imi pierd timpul prin tehnologii. fii cu revolta in piept.

-si ce inaltime- Un colt de pat ma lasa ma spijin de el, asa cum imi sprijin pixul de aceasta foaie galbena ce ma tolereaza sa o mazgalesc cu nefericire.

s-a intunecat aerul.

De ce nu am curajul sa fac mai mult, sa ma revolt, sa plec? Ar fii fost ideal si pot. Dar poate teama de a nu inceoe din alt loc ma face sa dispar…Nimic nu tine cu mine; Aud bestiile acum…Cand ai dreptate, sti ca nu e bine ca mereu sa ai dreptate, caci atunci realizezi ca te-ai aflat in puncte de maxim si nu poti sa mai depasesti. Sa nu spui. E mai bine sa minti, ca sa revin la alta scriere cu alte versificatii. Alcoolul imi retrieste gandurile, viata si amitirile si rearanjaza. Unii au fost invatati sa creada, altii spera. Cei care nu accepta sunt razvratiti. Sunt malitiosi. Muzica e trista, versurile…imbalsamate in sange si discutii. Renume si nimic. Doar vorbe. Minciuni si pornografie. Nu mai simt. Eu nu mai am scapare. Alerg cantece pentru trairi. Am iubit. Alerg cantece pentru putere si glas.

By: Cineva diferit…suflet experimental

bogdan_daradan Creatii ganduri, Idei, noaptea, proză

Canta acordurile

elegiei

in taramul innecatilor

in ceata vietii.

-Muzica va rog…-

Sa ascultam sfarsitul,

sa cantam lacrimile,

sa cantam celor patru blani;

vom stinge glasul tacerii…

Acum e fum.

E ceata prin mine.

Vocile ma striga in indepartare.

-se intind copaci deasupra mea

frunzele lor coboara mirosul

nostalgiilor coborand

umbre,

Si…patimi

se arata coborand

din umbre.

By: Cezar Burtescu

bogdan_daradan Creatii Creatii, ganduri, noapte, versuri

scara

uneori pornesc de jos

si atunci nici nu mai numar treptele

intre lacrimi si zambet

intre a aproape si departe

sufletul mi se izbeste prea luminos de ceva

alteori pornesc de sus

dar ma trezesc curand singura

inima imi soarbe lacoma sangele si ma tem

e prea subtire scara asta

sa o urc carandu-ma si pe mine in spate.

un drum gresit

vreau sa vad cerul, am spus

si deodata a crescut din mine un munte

am urcat mult,

fara sa bag in seama timpul

doar pietrele le simteam uneori

sfartecandu-mi genunchii

si m-am trezit la poale

sngura

macar sa vad cerul, am spus

dar oricat imi inaltam privirea

nu ma puteam vedea decat pe mine

facand cu mana

din varful muntelui.

norul

e un nor greu acesta

il simt ca de plumb uneori

ma obisnuisem sa il plang

pana la capat

dar am descoperit intr-o zi

ca daca intind mainile

mai sus putin

dau de lumina.

By: Anca Elisei

bogdan_daradan Creatii Anca Elisei, Creatii, ganduri, poezii

Scrisoare catre voi

Imbrac,
o rama neagra
intr-o coala cenusie…
Scurg,regretul
si-l presar intre aceste patru colturi,
imbacsite de dezamagire si,
incununate de dispret.
Imbacsit de regrete si,
incununat de durere
ma port catre-un  cuvant imbibat cu tristeti;
{ma port spre o clipa inecata,
inecata in nisipul muntilor }
-Destinul mi-a pus…nemurirea la incercare facandu-ma om…
lasandu-ma aici, in mizerie si sange;
Odata cu mine a lasat si intunericul,
a lasat adevarul si regretul-

Acum….
acum imi privesc tacerea din ochii
privind regretul…privind cerul…privind;
si cata mila,
si cata mila se risipeste in greata si dispret…

Veti rosti cuvintele mele
rostindu-mi nemurirea…
Si veti striga in pustie adevarul,
strigand intr-un regret.

Chemati trecutul
sa arda uitarea,
sa arda pacatul cu uitarea sa…
chemati uitarea
sa arda trecutul
sa uite pacatul cu focul sau…

By: Cezar Burtescu

bogdan_daradan Creatii Cezar Burtescu, ganduri, versuri

O pagina de viata
Am citit ce-a fost
acum ceva timp.
Am retrait, am plans si,
n-am putut zambii.
Prafuitele pagini,
de viata si timp,
tacute,
mi-au deschis
o poarta spre trecut.
–Sa vezi, sa simti si sa traiesti,
sa nu schimbi caci nu mai esti—
auzeam in liniste, si nu stiam de unde…
O veche privire gri
imi sopteste un poem;
al gandului poem.
As plange-acum,
de-as avea puterea,
dar lacrimile-mi sunt,
risipa de clipe.
Am trait si-am retrait.
Cunosc, si ma cunosc;
Si iata-ma ca sunt.

Umbra Constiintei
Iata-ma intre peretii de piatra
ai constiintei mele.
Totul e asa cum mi-am inchipuit,
in cuvinte grele.
Nu vad decat 3 monumente mari,
in ceata.
Pe masa sufletului meu
sta asezata calm
cafeaua existentei mele
langa fumul gandurilor.
Paduri intunecate se arata, departe;
constiinta mi-e goala si sfanta.
Gandurile ar vrea sa dispara in orizont
odata cu lumina.
Sfinti sunt ele, ganduri
In pustiu;
cerul a uitat ca mai e;
pamantul nu se stie nici el
sub palidele sunete ce rasar din culori.
Constiinta mi-e goala.
si sfanta.
In ea, totul e inchis intre
pereti de caramida
patati de sangele vietii;
iar usa-i spre sus;
dar nici el nu stie unde e;
totul-i o umbra.

Unde sunt zanele?
Unele lucruri,
le-am prins in randuri;
pe celelalte
le-am prins intre
patru rame…le-am desenat pe peretii
unui vas de lut ce plutea intre frezii…
Patru rame le-am desenat
pe-un ciob
al unui vas de lut,
ce plutea intre soapte.
Unele lucruri am sa le uit,
pe altele insa,
le voi uita fugind de mine,
iar celelalte raman…
…raman sa mistuie ce-a mai ramas
din umbra mea.

By: CEZAR BURTESCU

bogdan_daradan Creatii ganduri, Idei, versuri

Cădere

Am sceptrul greu rezemat de umărul stâng

Iar trupu-mi se pleacă pe-o parte

Formând un unghi ascuţit cu pământul.

Sunt la fel ca spicul de grâu

Răpus sub serure-

Şi el şi-a susţinut cândva călăul

Cu muchii tăioase şi lucinde.

Mai greu şi mai greu:

Simt divizii de dureri ce asediază în ritmuri crescânde şira spinării.

Acum e momentul căderii:

De acum sunt marca declinului-

Davă fortificată de roiuri de zei.

By: DIANA BONE

diana_bone Creatii ganduri, randuri, versuri

Bilet catre noapte

Multe lacrimi,

si multe, multe flori au curs

pentru tine, regina mea.

Lung mi-a fost drumul

spre tine,

au ars credinte, flori…

mi-am ascuns degetele pe-o cruce

uitand de cerul innegrit de noapte.

In drum, am intalnit

un profet

ce purta patru flori

in mana;

el mi-a sadit agonia

in suflet

si apoi

sadind flori,

la mormantul credintei

soptea:

Or sa ne ierte dreptii, sfintii si cei ce nu mai mor…

In soapta lui ma cunostea credinta,

cunoscand prin mine nemurirea.

Ei cred si mint,

purtand ale credintei flori pe piept.

Eu n-am sa mint caci m-am nascut din tine,

m-am rupt bucata cu tacere,

parte cu intuneric;

priveste-ma: intuneric si tacere.

Te-am atins,

te-am tinut in brate intrupandu-ma

prin linistea insangerata

a acelei lumi in care m-ai trimis;

M-ai strigat sa-mi spui

anii cei multi, cei vechi si cei ce-am ars;

m-ai chemat inghenunchiata

in fata unui apus…

m-ai chemat sa plang din nou

inspre mai bine, imbracandu-ma in regrrete;

ti-ai inghitit lacrima si m-ai chemat,

inveselindu-ma cu cantece triste.

Am sa regret…

nu pot sa regret cunoasterea;

nu pot sa uit patima si acel cantec trist

cu care ma inveseleai tacand.

Am sa fiu intuneric si tacere

asteptand glasul tacutului vis.

Cuvintele celeste

O lacrima face totul,
perfect;
dar tine minte, ca nu exista lacrimi fericite.
acceptand lacrima, vei,
castiga acest joc numit
viata. Ce nume ciudat!
Respingand lacima vei alerga,
Nebunia.
Nebunilor nu le este frica,
Tristetea poate face totul, perfect.
Accept-o,
vei castiga acest joc numit
viata. Ce nume ciudat!
Alung-o.
Ai sa alergi,
nebunia.
Nebunilor nu le este frica,
Nebunii o spun, o cred;
Cel ce-a spus,
Cel ce spune,
Cel ce va spune
cuvintele cestea scrise,
va fi ajuns sa cunoaca;
dar sa nu-i mai fie frica.
Tine minte,
Nebunilor nu le este frica,
nici nu cred sa le fi fost,
sau poate nu stiu eu,
de le-a fost sau nu.
Tot ce stiu , ce stim, e
ca Nebunilor nu le este frica.
Sa crezi ceste cuvinte,
sa aperi
pe cel
nedrept caci pentru el e
doar un vis;
apara-l si va alerga,
nebunia.
Ceste cuvinte le stie si nebunul mort,
caci le spune, se roaga pentru ele.
Mormantul lui,
casa-mi era.
Caci, vierme fiind,
mi-am lipit fata de crucea lui;
si,
auzeam: Nebunilor nu le este frica.
Libertatea,
s-o arzi pe rug,
de-o vei gasi, caci voi,
sarmani copii,
departe sunteti
de a sti.
Vino!
Atinge-me, sapa in al meu mormant,
deschide-mi sicriul,
sterge-ma.
Asculta-mi vorbele si,
vom dansa in tarana;
in tarana-n care-mi
zece corpul prafuit pe-o blana.
Hainele de-mi vor fi vechi,
tu sa ma ierti si ma scuzi, si-apoi
sa strigi: Regrete Eterne.
Cruda-ai fost cu mine,
viata, si crud te palmuiesc
cu capul plecat.
Acum ridica-te,
umbla;
caci tu cel ce-ai auzit
cestele cuvinte vei,
raspandii din blestemata libertate.
Acum sa stiim
Nebunilor nu le este frica.

By: Cezar Burtescu

bogdan_daradan Creatii ganduri, poezie