Diana: Prima intrebare care-mi vine in minte ar fi: Ce mai face Karma?

Adrian Sebe: Karma isi urmeaza karma…:) suntem prezenti in numeroase concerte, recitaluri, emisiuni radio, tv, nimic schimbat…

Diana: Dupa 17 ani de Karma, imi pun intrebarea: de ce Karma si nu Dharma? Are o motivatie anume numele trupei?

Adrian Sebe: Putea fi foarte bine si Dharma dar esential pentru noi a fost relevarea muzicii noastre ca fiind o parte a destinului nostru si, cum foarte bine stii, karma guverneaza legea cauzalitatii, legatura dintre cauza si efect iar propagarea la infinit a acestui mecanism influenteaza reincarnarea urmatoare …karma, pentru noi, era mai aproape de ceea ce voiam sa fim: muzica noastra fiind cauza, efectul propagandu-se uniform atat asupra publicului cat si asupra noastra…dar daca vrei sa vorbim despre dharma si karma o s-o facem poate alta data…

Diana: In paralel iti aduci contributia si proiectului Micul Paris. Care dintre aceste doua proiecte iti este mai aproape de inima?

Andrei Sebe: Da, de aproximativ un an am demarat si acest proiect, Micul Paris, la initiativa unui fost coleg de la Karma, Onu Pavelescu. De fapt totul a pornit de la o gluma, Onu, in dorinta de a urca mai des pe scena (lipsindu-i de ceva ani aceasta experienta ) ne-a cerut ingaduinta de a canta “open stage” in diferite cluburi…canta cu George Petcu, un basist cu care mai colaborase in trecut si vazand ca se bucura de succes, m-a rugat sa ii ajut intr-un concert in Iron City, iar dupa aceea, Eugen Avram a venit la noi si a spus ca ar fi cazul s-o punem de-o trupa adevarata pentru ca sunam bine…si asa am inceput sa cantam sub titulatura Micul Paris….Micul Paris este o trupa de rock in care ma regasesc in totalitate, implicarea mea fiind totala si neconditionata si, mai noua, imi ocupa si cea mai mare parte a timpului (avem de facut repertoriu, repetitiile sunt mai numeroase decat cele de la Karma pentru ca trebuie omogenizate mai multe instrumente) dar Karma pentru mine a fost si va ramane o parte a sufletului meu….asa ca nu am o trupa preferata, fiecare dandu-mi posibilitatea de a ma exprima atat ca folkman ( Karma) cat si ca rocker (Micul Paris).

Diana: Noutati pentru public…

Adrian Sebe: Noutatile ar fi doua concerte Micul Paris, pe 17 noiembrie in El Primer Comandante si pe 19 noiembrie in Kanto Music Club un club mai nou in care vom canta pentru prima oara…bineinteles ca va asteptam sa veniti cu mic cu mare…

Diana: Ca orice reprezentant al muzicii folk romanesti, contiinta ta artistica a fost marcata de fenomenul regretatului Paunescu. Cum ti-l amintesti?

Adrian Sebe:  Ufff, e greu de descris…relatia mea personala cu Adrian Paunescu nu a fost foarte cordiala din care cauza nici nu am acceptat sa cantam in “Totusi iubirea “ dar ca poet este greu de egalat. L-am admirat si ca poet (de altfel a scris pentru Karma doua texte  ale unor cantece) si ca om politic tocmai pentru entuziasmul si implicarea sa totala in tot ceea ce facea.  Un erudit, un intelectual rafinat care a adus la indemana maselor un gen literar cosiderat ca fiind apanajul unei elite, a unui numar restrans de oameni, acest lucru se uita asa cum s-a dat usor uitarii si ce fenomen cultural si social extraordinar a fost Cenaclul Flacara… cui ii pare usor sa tii in mana ta zece mii de oameni  numai cu o chitara, se inseala… iti trebuia daruire totala sa poti face asta pentru ca, altfel, publicul te taxeaza..

Diana: Un mesaj pentru noi toti!

Adrian Sebe: Veniti aproape de muzica buna, fie ea folk, rock sau jazz, pretuiti la timp valorile care se intampla sa va fie contemporane pentru ca apoi e prea tarziu si, ca sa-l para frazez pe Paunescu, “ sa ne iubim pe tunuri”…

Cu bine !

DIANA BONE

Alexandra Stefanescu are 18 ani si s-a nascut la 3 septembrie 1992. Studiaza la C0legiul National “Ion Luca Caragiale” din Ploiesti si are o vasta experienta in organizatii de tip ONG. ” Cultiv o pasiune avida pentru stiinta si domeniul virtual. Sunt un mic gamer si o persoana curioasa in ceea ce priveste lumea si cum o putem impinge mai departe“, se autodefineste intr-un moment de relaxare…Dar povestea ei de abia acum incepe…

Reporter:De ce ai ales Scoala de Vara Branding Romania Yes, we can!

Alexandra: Nu am participat niciodata la astfel de tabere si am decis ca e momentul sa-mi iau inima in dinti. Era o dubla provocare: tabara in sine, cu un continut foarte complex asa cum reiesea din prezentare si provocarea pe care o reprezenta un grup atat de mare de oameni pentru mine. Gandind retrospectiv, a fost o alegere inspirata!

Reporter: Stiu ca in cadrul sesiunii de 5 minute ai vorbit despre folk. Cum percepi tu curentul folk intr-o tara definita “recent” de un matelot ca tara cu 99% manelisti?

Alexandra: In ciuda curentului dominant din Romania, folk-ul nu e mort nici ca gen, nici in cadrul unor manifestari. In Ploiesti, exista anual Festivalul Castanilor, un concurs de muzica folk. Anual, se tine festivalul Folk You. Eu am crescut cu folkul si sunt dintre cei care au plans la moartea lui Pitis. Cred ca muzica asta a tinut cu dintii de cultura noastra in momentul in care riscam sa ne-o pierdem si continua sa faca acest lucru. Niciunde nu am auzit vreodata versuri mai frumoase pe muzica si sunt sigur ca nu voi auzi vreodata…

Reporter: De ce iubesti folkul?

Alexandra: Pentru ca ti se strecoara pe sub piele si cuvintele cantate in surdina iti raman impregnate in creier. Pentru ca se poate lua o chitara si o voce si se poate crea o melodie care poate rivaliza oricand cu marile hituri sau slagare in ceea ce priveste executia si textul. Este o muzica de scena si este o muzica de adunare intre prieteni. Mai mult decat atat, neavand o linie melodica incarcata, accentul se pune pe versuri si niciunde nu am intalnit poezie valorificata atat de bine…

Reporter: Care e interpretul tau de folk preferat si de ce?

Alexandra: Interpretul meu preferat ramane Pitis, un om extraordinar, cu o voce clara si patrunzatoare. A fost actor inainte de a fi cantaret si cred ca asta l-a ajutat enorm. Modul in care transmite emotie in melodiile sale te poate zgudui, inspira dar si alina si toate uneori in acelasi timp…

Reporter: Ce ti-a placut cel mai mult la Olanesti?

Alexandra: Mi-a placut enorm energia care s-a degajat in urma interactiunii noastre! Nu au existat momente “moarte”, ci eram toti intr-o continua miscare. M-a impresionat enorm cum oameni care abia se cunosc se pot sincroniza atat de bine, intelege atat de bine. Iar modul in care am invatat unii de la altii a fost procesul care pentru mine a stat cu adevarat sub sigla “yes we can”.

Reporter: Daca ar fi sa simulam un joc mimetic, cu ce ai compara LMT (obiect, floare, copac, animal) si ce ai deveni tu in acel moment in raport cu LMT

Alexandra: As compara LMT cu un copac, iar eu, in starea mea actuala, as deveni o frunza. Am petrecut o vreme alaturi de el, dar a survenit desprinderea. Am sa pic pe sol si am sa -i hranesc radacinile cu putina apa acumulata. Ca sa citez din nou un titlu folk, “Sfarsitul nu-i aici!”.

Reporter: Care e motto-ul tau dupa care iti ghidezi existenta de zi cu zi.

Alexandra: “You thought about it, now go do it!”. Nu exista risipa mai mare decat cea de idei si initiative.

Reporter: Un mesaj pentru cei care inca nu au descoperit muzica folk.

Alexandra: Cautati-o si lasati-va surprinsi! Radio3Net ( http://www.radio3net.ro/ ), radio-ul infiintat de Florian Pitis e un bun loc de unde aveti acces la concerte si muzica din belsug!

Bogdan Daradan

PS: Pentru ca nu poti sa vb de Pitis fara sa il asculti…

Ştefan s-a născut în Barlad, un oras mic dar curajos din judetul Vaslui, acum 28 de ani. A urmat un traseu ce cuprinde adolescenta ieseana si experiente in Cluj , oraş de care recunoaşte că este iremediabil indragostit si Targoviste, iar de ceva vreme şi-a făcut un cuib in Bucuresti. “Cant de aproape 6 ani si am invatat singur tot ce stiu. Lucrez pentru o televiziune de sport si ma visez in secret realizator radio sau redactor online pe sectorul cultural. Restul…vedeti si ascultati mai jos si pe www.tivodar.ro.  ” Între două pauze scurte de chitară, am reuşit şi noi să-l prindem în Bucureşti. Dar să-i ascultăm glasul inimii…

* Stiu ca esti unul dintre cei care mai crede in muzica folk si care canta acest gen de muzica cu placere. De ce folk si nu alt gen de muzica?

** Ei bine, ceea ce incerc eu este, intr-un fel, un alt gen de muzica. Oamenii rostesc cuvantul “folk” si ii asociaza ideea de muzica acustica asa cum era ea prezentata romanilor in vremea cenaclului Flacara – gustul rusesc al tristetii. Intre timp, poate chiar impotriva vointei unora dintre promotorii acestei abordari, folkul a evoluat intr-o muzica de suflet cantata acustic ce inglobeaza influente “vestice”, din jazz, blues, rock. Imi place sa cred despre mine ca fac parte din aceasta a doua categorie, ceva mai libera in expresie si mai permisiva in privinta liricii.

* Am aflat ca ai fost recent la mai multe festivaluri de profil din tara. Cum este atmosfera in provincie fata de Capitala cand vine vorba de muzica folk?

** Necazul cel mare este ca aproape nicaieri in tara lumea n-a invatat ca in spatele oamenilor mari din folk vine, totusi, o noua generatie care are ceva de spus. La concursuri, lumea nu se inghesuie sa vada concurentii, ci umple sala doar la recitaluri. Despre concursuri in sine nu cred ca are rost sa povestim. Ca in orice tip de competitii, se fac aranjamente si se puncteaza foarte des, subiectiv, persoana si nu evolutia sa din seara de concurs. Mai mult, incet dar sigur, nivelul general de educatie scade si odata cu el si abilitatea celor din public de a percepe si interioriza proiecte ceva mai ambitioase. Maneaua folk exista deja.

* Daca ai un festival sau un oras unde iti place sa canti folk care e acel oras sau festival?

** M-am simtit foarte bine la Folk You, in Vama Veche. Pentru prima oara dupa multa vreme, am simtit ca ceea ce fac reuseste sa ajunga fara obstructii la cei din public. Am avut la dispozitie doar 3 piese, insa a fost un sfert de ora magic. A doua zi, am deschis concertul Emeric Set din Papa la Soni – o alta intamplare muzicala foarte frumoasa. Sunt greu de uitat si zilele de cantat pe strada la Festivalul Medieval de la Sighisoara.

* Recent stiu ca ai scos chiar un CD cu piese de-ale tale, CD pe care am avut si eu placerea sa-l ascult. Povesteste-ne putin povestea din spatele celor “7 povesti”?

** Nu-i vorba de un CD in adevaratul sens al cuvantului, adica inregistrarile n-au fost facute intr-un studio. Pur si simplu m-am jucat in sufragerie cu cateva idei care se adunasera in timp, iar rezultatul mi-a placut suficient de mult cat sa-l ofer celor interesati de cantecele mele. Povestea a inceput cu idei disparate, dar s-a coagulat sub forma aventurii dinspre nastere spre moarte, trecand prin toate etapele. Mi-as dori sa pot prezenta cat de curand intr-un concert albumul integral.

* E singurul tau CD? Ai in plan sa mai scoti altele?

** ”7 povesti” nu e singurul material inregistrat acasa pe care l-am facut public. Pe blogul personal, www.tivodar.ro, gasiti atat piesele de pe “7 povesti” cat si cantece mai vechi, sub tab-ul “My ghosts”. Desigur, mi-as dori sa pot inregistra intr-un studio aceste piese, alaturi de oameni care cred in ele. Momentan, alaturi de mine canta in ceea ce se numeste “Proiectul Tivodar” un tanar ploiestean foarte talentat si inimos, Alex Nichita.

* De ce nu ai incercat o colaborare cu o casa de discuri?

** In general, colaboararea cu o casa de discuri presupune apropierea pieselor de pe un eventual album de o directie comerciala. Deocamdata ma aflu in faza de rearanjare a pieselor spre a se potrivi formatului de trupa. In timp, daca solutia gasita de noi se va dovedi interesanta si pentru o casa de discuri, ne vom bucura sa colaboram.

* Daca ai un model, sau un mentor in muzica folk romaneasca, care ar fi acela?

** Modelul momentului meu de inceput a fost domnul Alexandru Andries. Am gasit inspiratie si ajutor si la oameni minunati precum Mircea Vintila sau Nicu Alifantis. Astazi, din folk imi e aproape Emeric Imre, insa mi-ar placea sa pot canta alaturi de Mani Gutau de la Urma sau de Dan Byron.

* In incheiere, vreau sa le povestesti cititorilor mai multe despre pagina ta, despre blogul tau…

** Insula mea e de gasit pe www.tivodar.ro. Acolo mi-am construit coltisorul de libertate si acolo gasiti absolut totul: cantece, imagini, cuvinte. Nu e usor sa descriu in cateva cuvinte – cel mai bine e sa vizitati voi Insula cand aveti vreme si chef.

Bogdan DĂRĂDAN

Olivia Vereha s-a nascut la 15 decembrie 1987, iar in prezent este studenta la programul de master Productii Multimedia si Audio-Video din cadrul FJSC. E o visatoare incurabila si se autodeclara “dependentă de cafea şi de prieteni“. “Atunci cand nu sunt la serviciu sau la şcoală risti să mă găseşti la o cafea cu un prieten, e un fel de bună-ziua standardizat la mine”.  Olivia se defineste ca fiind o persoana sinceră şi excesiv de optimistă, iubeste muzica şi chitara, playlisturile neschimbate de ani de zile si dimineţile răcoroase mirosind a cafea. Viseaza sa devina scriitoare pentru ca simte cuvantul si aude sunetul ascuns in el…”Poate cândva voi avea şi eu cuvintele mele semnate de o editură… dar acesta este un plan zădărnicit de atâtea ori încât încep să cred că e mai bine să rămână la stadiul de plan“.  Olivia regreta că a abandonat teatrul, dar e fericita ca s-a regasit in jurnalism, pentru ca a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării “Am găsit atâţia oameni incredibili la jurnalism şi în profesie încât am senzaţia că lipsa scenei a fost mai mult decât compensată”. Dar chitara e cea care o aduce pe Olivia in rubrica noastra…Sa o ascultam:)

* De cand ai inceput sa canti la chitara si de ce?

** Am început să cânt la chitară în liceu pentru că mi-am văzut prietenii absorbiti de ea şi mi-am spus că e imposibil să nu reuşesc şi eu. Pe lângă acest lucru, am vrut să îmi demonstrez mie însămi că aud bine, contrar spuselor medicului. Deci, să tot fie vreo patru-cinci ani aproape. Pe de altă parte, a fost şi nevoia mea permanentă de a-mi expima stările şi sentimentele. Sunt o persoană excesiv de calmă şi mi-e foarte greu să îmi manifest trăirile, aici intervine chitara. O iau în braţe şi tot ce am de spus se aude altfel şi poate şi mai bine explicat decât frazele ar face-o vreodată. Dacă Bacovia lui Alifantis „râde în a şi în u”, eu trăiesc în Re şi în La.

* Ai pe cineva care te-a incurajat sa faci asta?

** De-a lungul timpului au fost câţiva oameni care m-au încurajat să iau chitara în mână cât de des pot. Părinţii mei au fost speriaţi iniţial când m-au văzut intrând în casă de la şcoală , târâind după mine o chitara ¾. Nu le era foarte clar ce vreau eu să fac cu ea. Natura lor bine ancorată în realul imediat nu prea i-a lăsat să înţeleagă de ce ţin morţiş să fac asta, dar la fel cum m-au susţinut în pasiunea mea pentru teatru, aşa au decis să închidă uşa când repetam şi m-au lăsat în plata mea. Cred că omul care mi-a deschis cel mai mult ochii şi care m-a făcut să îmi las la o parte neîncrederea în forţele proprii a fost Ştefan Tivodar. Curajul lui de a cânta folk într-un context muzical cum e cel românesc este imens, mai ales că începutul poveştii lui de dragoste cu chitara a fost similar cu al meu. Exemplul lui nu face decât să îmi demonstreze că se poate şi că nu ai nevoie de tutoriale sau de o facultate de profil muzical pentru a cânta. Voinţa şi pasiunea sunt singurele seminarii de la care nu ai voie să lipseşti. Îi mulţumesc aici pentru muzica pe care mi-a oferit-o. În rest ar trebui să îmi enumăr toţi prietenii poate. Începând de la cei care la fiecare chef îmi spuneau “mai cânt-o pe aia cu luminile de se sting” până la cei care strâmbau din nas când falsam şi pentru aprecierea lor am încercat să cânt mai bine.

* Cat este de greu sau de usor  sa incepi sa canti la chitara?

** Acum îmi vor sări în cap profesorii de chitară, probabil. Este incredibil de uşor să te apuci de chitară. Îţi trebuie, evident, o chitară şi răbdare (şi un tub de superglue să îţi lipeşti pe degete ca să nu ţi se taie pielea de la corzi până te obişnuieşti ). Eu m-am apucat de chitară cu o foaie în faţă, pe care mi-o făcuse o prietenă. Pe foaie erau desenate nouă acorduri. Cu un pix roşu…şi acum ţin minte expresia concentrată a Andreei când le desena, atentă să nu greşească nimic. De acolo, totul a depins de mine, de cât de mult am exersat şi de cît de mult mi-a plăcut. Acesta de fapt este ingredientul de bază. Să îţi placă. Toate piesele pe care le cânt astăzi la chitară au o singură trăsătură în comun: îmi plac de mor!!

* Simti ca actualul curent de folk din Romania mai are sanse de viitor dupa disparitia Tatianei Stepa si a lui Pitis?

** Curentul folk va rezista în România cât timp vor exista chitare şi sentimente şi emoţii. Muzica folk este, pentru mine cel puţin, expresia perfectă a tuturor senzaţiilor umane. Pittis a fost un om incredibil, drept urmare sunt convinsă că şi la prima mea pensie, când am să mă duc în parc să îmi plimb nepoţii, voi da peste o gaşcă de liceeni care va cânta cu pofta piesele lui. Si cât timp totuşi există iubire Tatiana Stepa rămâne printre noi. Cred ca lumea e prea ocupată cu gălăgia, cu stările ieftine, cu superficialul pe care ni l-a făcut cadou lipsa timpului, dar nu e nimic pierdut pentru folk. De multe ori când m-am aşezat pe husa de la chitară pe jos prin parcul din Leu şi am început să cântăm, ne-am trezit cu alţi şi alţi oameni strângându-se în jurul nostru. Folkul nu are nevoie de public numeros, are nevoie de un public uman. Ascultători care să trăiască muzica şi să o înţeleagă pe deplin. Plus, viitorul e chiar sub ochii nostri: miercurile din Iron City, concertele din 100 Crossroads, festivalurile de la Calafat, Ploieşti, Suceava, Vama sau îl găsiţi la un click distanţă: ForeverFolk, FolkBlog, etc…

* Ce alte genuri de muzica mai asculti?

** Ca să “citez” din mp3 playerul meu: Urma, Metallica, InFlames, Disturbed, Placebo, Phoenix, Leonard Cohen, Deep Purple, AC/DC, Pink Floyd, Queen, si restul până la 1 Gb mai adaug puţin jazz, puţină clasică, un strop de Buena Vista Social Club…. îmi plac foarte multe.

* Cum vezi tu industria muzicala din Romania?

** Exact cum ai numit-o. Ca pe o industrie. Cântăm “la metru”, “pe bandă”, scoatem album, după album. Toţi cei care au început cu 8-10 ani în urmă şi promiteau multe au ajuns doar trupe de duzină. Vezi trupe gen Vama Veche, Voltaj şi altele. Cu tristeţe mă uit şi spre alte nume mari. E o diferenţă imensă între “hora mare pe motoare” şi “eşti frumoasă ca o stea”. Uneori o voce excepţională nu compensează pentru o scădere cruntă a calităţii versurilor. Un exemplu bun de trupă care a rămas consecventă în calitatea materialului discografic oferit fanilor este Urma, dar cum şi-au urmat crezul şi anume “fără compromisuri” au rămas cu publicul fidelizat încă de la primul album. Trupele care par să iasă din tipare sunt promovate cu greu, pentru că nu prezintă şanse mari de reuşită într-o ţară în care Guţă şi Salam Fermecătorul câştigă atâtea inimi. Şi dacă nu te ajută nimeni să ieşi la lumină, e cam greu să îţi închiriezi singur o sală de repetiţii, să cânţi în vreun bar, să plăteşti un studio şi renunţi în scurt timp.

* Ce alte hobby-uri mai ai?

** Mai scriu din timp în timp. Am depăşit vârsta la care toata lumea scrie poezii şi am lăsat şi poeziile tot acolo. Scriu proză. Mi-ar plăcea să îmi văd şi cărţile publicate, dar cred că trebuie să mai aştept pentru asta. Încă nu e momentul, cred. Vorba aceea, strugurii sunt încă acri. E loc de mult mai bine şi, oarecum, e ok că nebunia contextului economic actual a fost ceea ce a împiedicat publicarea primei mele încercări de roman. Am timp până trece marea criză să fac ceva mai bun. Şi stiu că pot să fac mai bine de atât.

* Daca ai ceva versuri preferate fie dintr-o melodie folk, fie dintr-o poezie care te ghideaza in viata sau iti dau puterea sa mergi inainte.

** Există un vers în orice aş face. Nu mă pot desprinde deloc de muzică. E mare lucru dacă vorbesc mai mult de cinci minute fără să aduc aminte de cel puţin o piesă. Depinde de stare. Cei care mă cunosc ştiu că am muzica mea de cafea, my happy songs, muzica mea de mers cu maşina, muzica de nervi. Pot, însă, să spun că prima piesă pe care am cântat-o la chitară a fost Doru Stănculescu – Fără petale şi că deşi este piesa mea preferata, eu încă nu pot să cânt Kansas – Dust in the Wind. Puterea să merg înainte? Da, aici ştiu sigur ce e: “just put your smile on, just let it talk for the sake of your word / just keep your head high, just watch your step while you’re climbing on life / too much dust…too much dust in your eyes, on your soul / and you’re tired and ready to fall / but you have to stay in the line / cause your life ain’t mud all the time” (Urma – Get a life)

BOGDAN DARADAN

Nu-i roman cel ce nu simte ca pe propriul crez moral
Cele trei cuvinte sfinte: mama, tata si ARDEAL !

Asa mi-am pierdut eu (din nou) vocea ieri seara, de 1 iunie, in Parcul Plumbuita, unde am ascultat pentru prima oara Cenaclul Flacara pe viu. Asa m-am trezit azi dimineata, cu versurile de mai sus si acordurile de chitara in minte. Spre rusinea mea nu-mi aduc aminte nici cine interpreteaza si nici cum se numeste cantecul, stiu doar ca versurile ii apartin lui Adrian Paunescu. Nici prietenul Google n-a putut sa-mi zica, asa ca va rog pe voi sa-mi spuneti daca stiti.

Chiar daca spectacolul face parte dintr-o campanie electorala, chiar daca locul era plin (foarte plin) de oameni care n-aveau nici o legatura cu ce se canta pe scena, ci mai degraba cu mirosul de mici, a fost una dintre cele mai frumoase seri de care am avut parte. Folk de calitate, poezie, prieteni, racoare pe inserat, plecarea dupa miezul noptii, nimic mai frumos

Am cantat mult, chiar daca vocea nu prea ma ajuta si nu stiam nici versurile, iar acum imi aduc aminte unele dintre cantece : Oameni de Zapada, Walter Ghicolescu – Telefon peste moarte, Adrian Paunescu – Repetabila povara, Ruga pentru parinti, Io-s ficior de morosan, Un’ te duci tu mielule, Traiasca, Moldova, Ardealul si Tara Romaneasca, Vanghele Gogu – Cat ti voi, Castelul, Tara lui Impozit Voda, Hanul lui Manuc, Mama lor, Treceti batalioane romane Carpatii, Cantecul lui Charlie Chaplin

P.S. In timpul unui cantec Cezar mi-a zis: “Va veni o zi cand iti va fi si tie dor de parinti”