Olivia Vereha s-a nascut la 15 decembrie 1987, iar in prezent este studenta la programul de master Productii Multimedia si Audio-Video din cadrul FJSC. E o visatoare incurabila si se autodeclara “dependentă de cafea şi de prieteni“. “Atunci cand nu sunt la serviciu sau la şcoală risti să mă găseşti la o cafea cu un prieten, e un fel de bună-ziua standardizat la mine”. Olivia se defineste ca fiind o persoana sinceră şi excesiv de optimistă, iubeste muzica şi chitara, playlisturile neschimbate de ani de zile si dimineţile răcoroase mirosind a cafea. Viseaza sa devina scriitoare pentru ca simte cuvantul si aude sunetul ascuns in el…”Poate cândva voi avea şi eu cuvintele mele semnate de o editură… dar acesta este un plan zădărnicit de atâtea ori încât încep să cred că e mai bine să rămână la stadiul de plan“. Olivia regreta că a abandonat teatrul, dar e fericita ca s-a regasit in jurnalism, pentru ca a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării “Am găsit atâţia oameni incredibili la jurnalism şi în profesie încât am senzaţia că lipsa scenei a fost mai mult decât compensată”. Dar chitara e cea care o aduce pe Olivia in rubrica noastra…Sa o ascultam:)
* De cand ai inceput sa canti la chitara si de ce?
** Am început să cânt la chitară în liceu pentru că mi-am văzut prietenii absorbiti de ea şi mi-am spus că e imposibil să nu reuşesc şi eu. Pe lângă acest lucru, am vrut să îmi demonstrez mie însămi că aud bine, contrar spuselor medicului. Deci, să tot fie vreo patru-cinci ani aproape. Pe de altă parte, a fost şi nevoia mea permanentă de a-mi expima stările şi sentimentele. Sunt o persoană excesiv de calmă şi mi-e foarte greu să îmi manifest trăirile, aici intervine chitara. O iau în braţe şi tot ce am de spus se aude altfel şi poate şi mai bine explicat decât frazele ar face-o vreodată. Dacă Bacovia lui Alifantis „râde în a şi în u”, eu trăiesc în Re şi în La.
* Ai pe cineva care te-a incurajat sa faci asta?
** De-a lungul timpului au fost câţiva oameni care m-au încurajat să iau chitara în mână cât de des pot. Părinţii mei au fost speriaţi iniţial când m-au văzut intrând în casă de la şcoală , târâind după mine o chitara ¾. Nu le era foarte clar ce vreau eu să fac cu ea. Natura lor bine ancorată în realul imediat nu prea i-a lăsat să înţeleagă de ce ţin morţiş să fac asta, dar la fel cum m-au susţinut în pasiunea mea pentru teatru, aşa au decis să închidă uşa când repetam şi m-au lăsat în plata mea. Cred că omul care mi-a deschis cel mai mult ochii şi care m-a făcut să îmi las la o parte neîncrederea în forţele proprii a fost Ştefan Tivodar. Curajul lui de a cânta folk într-un context muzical cum e cel românesc este imens, mai ales că începutul poveştii lui de dragoste cu chitara a fost similar cu al meu. Exemplul lui nu face decât să îmi demonstreze că se poate şi că nu ai nevoie de tutoriale sau de o facultate de profil muzical pentru a cânta. Voinţa şi pasiunea sunt singurele seminarii de la care nu ai voie să lipseşti. Îi mulţumesc aici pentru muzica pe care mi-a oferit-o. În rest ar trebui să îmi enumăr toţi prietenii poate. Începând de la cei care la fiecare chef îmi spuneau “mai cânt-o pe aia cu luminile de se sting” până la cei care strâmbau din nas când falsam şi pentru aprecierea lor am încercat să cânt mai bine.
* Cat este de greu sau de usor sa incepi sa canti la chitara?
** Acum îmi vor sări în cap profesorii de chitară, probabil. Este incredibil de uşor să te apuci de chitară. Îţi trebuie, evident, o chitară şi răbdare (şi un tub de superglue să îţi lipeşti pe degete ca să nu ţi se taie pielea de la corzi până te obişnuieşti 
). Eu m-am apucat de chitară cu o foaie în faţă, pe care mi-o făcuse o prietenă. Pe foaie erau desenate nouă acorduri. Cu un pix roşu…şi acum ţin minte expresia concentrată a Andreei când le desena, atentă să nu greşească nimic. De acolo, totul a depins de mine, de cât de mult am exersat şi de cît de mult mi-a plăcut. Acesta de fapt este ingredientul de bază. Să îţi placă. Toate piesele pe care le cânt astăzi la chitară au o singură trăsătură în comun: îmi plac de mor!!
* Simti ca actualul curent de folk din Romania mai are sanse de viitor dupa disparitia Tatianei Stepa si a lui Pitis?
** Curentul folk va rezista în România cât timp vor exista chitare şi sentimente şi emoţii. Muzica folk este, pentru mine cel puţin, expresia perfectă a tuturor senzaţiilor umane. Pittis a fost un om incredibil, drept urmare sunt convinsă că şi la prima mea pensie, când am să mă duc în parc să îmi plimb nepoţii, voi da peste o gaşcă de liceeni care va cânta cu pofta piesele lui. Si cât timp totuşi există iubire Tatiana Stepa rămâne printre noi. Cred ca lumea e prea ocupată cu gălăgia, cu stările ieftine, cu superficialul pe care ni l-a făcut cadou lipsa timpului, dar nu e nimic pierdut pentru folk. De multe ori când m-am aşezat pe husa de la chitară pe jos prin parcul din Leu şi am început să cântăm, ne-am trezit cu alţi şi alţi oameni strângându-se în jurul nostru. Folkul nu are nevoie de public numeros, are nevoie de un public uman. Ascultători care să trăiască muzica şi să o înţeleagă pe deplin. Plus, viitorul e chiar sub ochii nostri: miercurile din Iron City, concertele din 100 Crossroads, festivalurile de la Calafat, Ploieşti, Suceava, Vama sau îl găsiţi la un click distanţă: ForeverFolk, FolkBlog, etc…
* Ce alte genuri de muzica mai asculti?
** Ca să “citez” din mp3 playerul meu: Urma, Metallica, InFlames, Disturbed, Placebo, Phoenix, Leonard Cohen, Deep Purple, AC/DC, Pink Floyd, Queen, si restul până la 1 Gb mai adaug puţin jazz, puţină clasică, un strop de Buena Vista Social Club…. îmi plac foarte multe.
* Cum vezi tu industria muzicala din Romania?
** Exact cum ai numit-o. Ca pe o industrie. Cântăm “la metru”, “pe bandă”, scoatem album, după album. Toţi cei care au început cu 8-10 ani în urmă şi promiteau multe au ajuns doar trupe de duzină. Vezi trupe gen Vama Veche, Voltaj şi altele. Cu tristeţe mă uit şi spre alte nume mari. E o diferenţă imensă între “hora mare pe motoare” şi “eşti frumoasă ca o stea”. Uneori o voce excepţională nu compensează pentru o scădere cruntă a calităţii versurilor. Un exemplu bun de trupă care a rămas consecventă în calitatea materialului discografic oferit fanilor este Urma, dar cum şi-au urmat crezul şi anume “fără compromisuri” au rămas cu publicul fidelizat încă de la primul album. Trupele care par să iasă din tipare sunt promovate cu greu, pentru că nu prezintă şanse mari de reuşită într-o ţară în care Guţă şi Salam Fermecătorul câştigă atâtea inimi. Şi dacă nu te ajută nimeni să ieşi la lumină, e cam greu să îţi închiriezi singur o sală de repetiţii, să cânţi în vreun bar, să plăteşti un studio şi renunţi în scurt timp.
* Ce alte hobby-uri mai ai?
** Mai scriu din timp în timp. Am depăşit vârsta la care toata lumea scrie poezii şi am lăsat şi poeziile tot acolo. Scriu proză. Mi-ar plăcea să îmi văd şi cărţile publicate, dar cred că trebuie să mai aştept pentru asta. Încă nu e momentul, cred. Vorba aceea, strugurii sunt încă acri. E loc de mult mai bine şi, oarecum, e ok că nebunia contextului economic actual a fost ceea ce a împiedicat publicarea primei mele încercări de roman. Am timp până trece marea criză să fac ceva mai bun. Şi stiu că pot să fac mai bine de atât.
* Daca ai ceva versuri preferate fie dintr-o melodie folk, fie dintr-o poezie care te ghideaza in viata sau iti dau puterea sa mergi inainte.
** Există un vers în orice aş face. Nu mă pot desprinde deloc de muzică. E mare lucru dacă vorbesc mai mult de cinci minute fără să aduc aminte de cel puţin o piesă. Depinde de stare. Cei care mă cunosc ştiu că am muzica mea de cafea, my happy songs, muzica mea de mers cu maşina, muzica de nervi. Pot, însă, să spun că prima piesă pe care am cântat-o la chitară a fost Doru Stănculescu – Fără petale şi că deşi este piesa mea preferata, eu încă nu pot să cânt Kansas – Dust in the Wind. Puterea să merg înainte? Da, aici ştiu sigur ce e: “just put your smile on, just let it talk for the sake of your word / just keep your head high, just watch your step while you’re climbing on life / too much dust…too much dust in your eyes, on your soul / and you’re tired and ready to fall / but you have to stay in the line / cause your life ain’t mud all the time” (Urma – Get a life)
BOGDAN DARADAN
Alexandra Stefanescu are 18 ani si s-a nascut la 3 septembrie 1992. Studiaza la C0legiul National “Ion Luca Caragiale” din Ploiesti si are o vasta experienta in organizatii de tip ONG. ” Cultiv o pasiune avida pentru stiinta si domeniul virtual. Sunt un mic gamer si o persoana curioasa in ceea ce priveste lumea si cum o putem impinge mai departe“, se autodefineste intr-un moment de relaxare…Dar povestea ei de abia acum incepe…
Reporter:De ce ai ales Scoala de Vara 
Era o dubla provocare: tabara in sine, cu un continut foarte complex asa cum reiesea din prezentare si provocarea pe care o reprezenta un grup atat de mare de oameni pentru mine. Gandind retrospectiv, a fost o alegere inspirata!
Reporter: De ce iubesti folkul?
Reporter: Care e interpretul tau de folk preferat si de ce?
Alexandra: As compara LMT cu un copac, iar eu, in starea mea actuala, as deveni o frunza. Am petrecut o vreme alaturi de el, dar a survenit desprinderea. Am sa pic pe sol si am sa -i hranesc radacinile cu putina apa acumulata. Ca sa citez din nou un titlu folk, “Sfarsitul nu-i aici!”.
Loading ...
Recent Comments