Un cititor fidel, Omul din Atlantiss, ne-a trimis pe adresa redactiei cateva randuri…Lectura reflexiva!

“”Ultimul stinge lumina…nu am crezut niciodata  ca poate suna atat de…ciudat.

Privesc neputincios la piesa ieftina ce ruleaza parca din ce in ce mai apasator pentru sufletul meu.Am obosit sa fiu lovit zi de zi de aroganta unei clase mafiote ce guverneaza tara de peste 20 de ani.Aripile imi sunt frante;sufletul imi este doborat de imaginea blonda…de toacele statului mafiot de azi.

Ce usor  ne cereti noua sa induram,sa rabdam,sa credem…de ce?voi cine sunteti?

Zi de zi aceleasi cuvinte ucigase imbracate in fraze ce nu exprima nimic…zi de zi aceleasi figuri,prafuite sau nu,dar toate gaunoase in interior,ne coplesesc cu incompetenta lor mai mult sau mai putin damboviteana

Un ocean in plina furtuna e placut ochiului daca-i privit de sus dar va rog acum pe voi,pe voi  cei care va umpleti timpul cu nenorocirea destinelor noastre,sa coborati…coborati in strada!Haideti la un exercitiu de imagine!Strada nu-i facuta numai pentru coloanele voastre oficiale…e locul unde destinele noastre incep si se sfarsesc.

M-am saturat de voi…m-am saturat de lipsa mea de reactie …nici sa mor nu am curajul…dar poate intr-o zi o sa am…o sa am curajul sa ma cred Vlad Tepes…si poate vom fi  milioane de tepesi pe strazi…sa vedeti atunci!

Ce  a-ti facut din Tara Mea nu-mi provoaca acum decat sentimente de dezgust,lehamite si multa,multa ura…

Da !A-ti citit bine!URA…doar URA!

Imi luati mie zambetul doar pentru ca voi nu mai stiti sa zambiti?

Cum pot sa simt altceva cand voi imi interziceti si sa visez?!

Am fost invatat sa intorc si celalalt obraz,ca de altfel toti romanii,dar nu mai vreau…imi doresc enorm sa va plesnesc,pe fiecare dintre voi  cei care zilnic imi inundati spiritul!Vreau sa va fac sa suferiti la fel ca  noi…vreau sa traiti drama noastra odata…de doua ori…de o mie de ori si tot nu ar fi de ajuns.

M-am saturat de deontologi,de cenzura morala,de cenzura impusa de educatia primita …vreau sa simtiti tot ceea ce eu simt acum…vreau sa suferiti…vreau sa plecati…vreau o lume fara voi…sau poate trebuie sa creem alta lume alta lume !

Totusi va felicit…aproape m-ati invins…ne-ati invins…nu stiu daca mai pot sa fac ceva,nici macar sa continui aceste randuri.Im doresc ca cineva,oricine sa o faca –sa continue strigatul acesta de disperare.Cel sau cei care o vor face le multumesc…Imi doresc ca maine,cand ma trezesc sa descopar ca cineva a avut curajul …curajul nu sa emigreze…curajul sa schimbe ceva!orice…doar sa schimbe…asa nu se mai poate!Somn usor si vise placute dragi romani…s-ar putea sa fie ultima noastra noapte!“”

Omul din Atlantiss

Tacerea care urla…

cand creierul se zbate

sa iasa din osanda eternului  eter,

Eu si a lumii lume

ne departam himeric

spre colturi, spre nimic

si cautam aievea

sa ne-ntalnim candva,

dar e atat de grea durerea si apasa

pe sufletu-mi strivit,

pe chipu-mi de alabastru…

Tacerea care urla

e insasi o himera

ce lupta cu ratiunea,

ce invinge intelectul,

nu pot trai in pace,

nu pot trai in van,

cine traieste azi fara motiv de moarte,

degeaba mai traieste, degeaba e uman…

Nu pot pricepe viata fara un ideal

Asa cum nici iubirea n-o simt

fara de glas…

Tacerea care urla

imi urla in crampeie,

si ma afunda acum in vremuri reci de zimti…

Tacere care urli, mai taci si lasa-ma-n tacere…

caci cea mai mare crima este sa mori iubind NIMIC-ul…

Un efemer de aici

Mi-era atât de bine când timpul era fărâmiţat ca un dram de pâine neagră

-purtat în mâini negre, cu unghii negre, privit de ochi negri.-

Atunci aveam sumane sure şi ochi mărgean…

Şi cum te mai iubeam: ogive de duh şi infern se contopeau în mine şi se făceau rod…

Apoi rosteam cuvântări difuze:

Carmina triumphare.

…

Mă târăsc.

Sternul meu e cununat cu jugul şi mânjit de glie.

Un murmur- numai- al trupului meu în cântu-i de lebădă.

Diana Bone

Privesc cum fulgii de zapada ating usor pamantul, topindu’se unul cate unul. Un zgomot infernal se aude de afara: traficul!Bun venit in orasul meu. Mai sunt cateva zile pana la Craciun, si ninge incontinuu de 3 zile.

Oamenii devin nervosi: claxoane si tipete pretutindeni. Vreau sa fug, sa ma ascund acolo unde nimeni nu ma poate gasii. Imi imaginez adesea acest semineu batran, care ma incalzeste atunci cand afara este frig.
Peisajul s’a schimbat! In fata mea, apar niste varfuri ascutite, acoperite cu o patura alba. Clar nu mai sunt acolo.

“Poftim!” – il privesc in ochii si il recunosc.Este el. Imi intinde o cana mare de ceai si se aseaza langa mine. Buzele mele se apropie timide de obrazul lui, il saruta incet, apoi ii soptesc: “Multumesc!”

In surdina, muzica se aude frumos. Imi intinde o mana si ne ridicam pentru a ne lasa purtati de ea. Imi proptesc mana pe umarul lui, iar el imi atinge delicat talia. Imi strange cealalta mana, astfel incat reuseste sa ma faca atenta la el, la ceea ce ni se intampla noua. Suntem atat de apropiati incat ii simt fiecare bataie a inimii, caldura emanata de corpurile noastre se impleteste la fel de frumos, precum doua fire de ata. Imi sopteste ceva la ureche; ii aud respiratia intretaiata, ii simt teama in glas, ma regasesc in el.

Nu vreau sa parasesc niciodata aceasta lume a mea.Vreau sa raman aici, cu tine.

Mai multe povesti interesante aici:

http://ann-stories.blogspot.com

Radoveneanu Ana-Maria

Totul a continuat ritualiceste, cu o cina singur, pe un scaun tare spijinindu-mi coatele de o masa ce imita kitch’ul. Apoi trupul mi l-am asezat in pat. Am plecat departe. Dimineata a fost iute dusata, imbracata si agata pe umar cu o geanta plina cu foi. Drumul a decurs plin de vise si sperante spre scoala. Umanul banalizat este pretutindeni. Acum astept. Astept sa invat; defapt imi manifest compasiunea pentru o tanara profesoara care nu are cui sa ii preda cursul sau. O ascult cu placere si imi manifest interesul intr-o maniera total dezinteresata. In toiul noptii fara de somn, am vizitat lumi, am auzit povesti. Noaptea mi-a citit. Au fost atatea alte vieti in cateva ore pamantesti, totul s-a sfarsit concluzionand: unde este ciudatul si neabatutul prestigiu al saraciei? Cand esti student nu poti; esti doar student. Ironia imi pateaza cerneala. Unde este cultul saraciei? Cand privesti individual spre mine, ironia dispare; nu poti, este imposibil, este cert ca nu poti si nu ai cum. Dar vrei si astepti, aspiri. Privind in ansamblu amestecand si restul in ecuatia intunecata a privirii mele, ei pot si vor. Eu doar vreau. Astept. Consum prea mult.

Poate am prea multa luxuri: acela de a trai, a studia si a consuma hrana.

Nu mai am sens. Nefericirea, omniprezenta, tristetea, adevarul, eu, lipsa si ceea ce ma inconjoara direct intr-o dependenta se contureaza in agonie. -Nici nu pot sa dorm, nici nu pot sa schimb, nici nu mai vreau…ceea ce inseamna ca sunt inutil- …si ce bland sunt cu mine. Cate nevoi simt, si cate dorinte peste toate aceste nevoi… pentru mine sunt multe sunt multe, sunt luxuri, altfel vazute se pot numii primiordiale, necesare vietii. Nu. Asta nu este o problema. Singur si sigurul; dar singur.

Pasi au un singur traseu: casa, bulevardul, scoala si chiar: scoala, bulevardul, casa.

Batran fara vreme. Fiul mai batran ca tatal. Renunt la de ce. Accept. Unde este eternul acum? Unde e? Unde e? Unde e? Ma trezeste tot ce nu tine cu mine, ma trezeste totul. Mi se plimba un gust amar pe buze.

-nimic nu tine cu mine- Nici macar aceasta sticla de care am avut grija sa o umplu si acum…nu vrea sa-mi stearga gustul amar de pe buze.

Inaltimea e mare. Ma ridic revoltat din patul meu ce seamana indeaproape cu un sicriu, fac 2 pasi si ma opresc: pe oare sunt eu revoltat? Oricum nimanui nu-i pasa! Sa fiu oare revoltat pe mine? Incepe ca si mie sa nu-mi pese de mine. Cui ii pasa ca dorm in sicriu? Cui ii pasa ca nu traiesc? Nici macar mie.

Cu pasii mici ma indrept spre baie sa imi spal amarul de pe buze; apa…rece, amara, ostila;

Renunt. Renunt la a-mi sterge gustul amar: mi se umfla gingiile. Imi pierd timpul prin tehnologii. fii cu revolta in piept.

-si ce inaltime- Un colt de pat ma lasa ma spijin de el, asa cum imi sprijin pixul de aceasta foaie galbena ce ma tolereaza sa o mazgalesc cu nefericire.

s-a intunecat aerul.

De ce nu am curajul sa fac mai mult, sa ma revolt, sa plec? Ar fii fost ideal si pot. Dar poate teama de a nu inceoe din alt loc ma face sa dispar…Nimic nu tine cu mine; Aud bestiile acum…Cand ai dreptate, sti ca nu e bine ca mereu sa ai dreptate, caci atunci realizezi ca te-ai aflat in puncte de maxim si nu poti sa mai depasesti. Sa nu spui. E mai bine sa minti, ca sa revin la alta scriere cu alte versificatii. Alcoolul imi retrieste gandurile, viata si amitirile si rearanjaza. Unii au fost invatati sa creada, altii spera. Cei care nu accepta sunt razvratiti. Sunt malitiosi. Muzica e trista, versurile…imbalsamate in sange si discutii. Renume si nimic. Doar vorbe. Minciuni si pornografie. Nu mai simt. Eu nu mai am scapare. Alerg cantece pentru trairi. Am iubit. Alerg cantece pentru putere si glas.

By: Cineva diferit…suflet experimental

Acum sau mai tarziu

Priveste-ma cu groaza;
caci sunt focarul; eu sunt lacrima;
eu aduc intunericul;
si, arunca tu prima piatra;
o flacara de ceara
alearga poteca mea pustie,
iar eu alerg printre sicrie;
Gustand,
din timpul meu crepuscul,
carunt voi fi, fara sa vreau;
si-atunci sa nu va temeti,
si sa veniti, ca, doar o clipa si va trece.

Priviri

Copacii
ne vad aripe,
ale unor pasari cazute in neantul
poetilor.
-Candele stinse,
stinse de candele stinse.-
Flacarile ne vad umbre
inscriptionate cu suflete.

As vrea sa vad oameni.

Oamenii ne vad,
ne vad…
flacari, cenusa, ruguri
se vad asternute cu rabdare inaintea lor.

Dar ei ne vad.
Si se opresc sa ne intelega imaginea tristelor ruguri din privirea tacuta
si presarata cu neliniste ; ei ne vad…ei se vad…isi privesc rugul…

By:  Cezar Burtescu

O pagina de viata
Am citit ce-a fost
acum ceva timp.
Am retrait, am plans si,
n-am putut zambii.
Prafuitele pagini,
de viata si timp,
tacute,
mi-au deschis
o poarta spre trecut.
–Sa vezi, sa simti si sa traiesti,
sa nu schimbi caci nu mai esti—
auzeam in liniste, si nu stiam de unde…
O veche privire gri
imi sopteste un poem;
al gandului poem.
As plange-acum,
de-as avea puterea,
dar lacrimile-mi sunt,
risipa de clipe.
Am trait si-am retrait.
Cunosc, si ma cunosc;
Si iata-ma ca sunt.

Umbra Constiintei
Iata-ma intre peretii de piatra
ai constiintei mele.
Totul e asa cum mi-am inchipuit,
in cuvinte grele.
Nu vad decat 3 monumente mari,
in ceata.
Pe masa sufletului meu
sta asezata calm
cafeaua existentei mele
langa fumul gandurilor.
Paduri intunecate se arata, departe;
constiinta mi-e goala si sfanta.
Gandurile ar vrea sa dispara in orizont
odata cu lumina.
Sfinti sunt ele, ganduri
In pustiu;
cerul a uitat ca mai e;
pamantul nu se stie nici el
sub palidele sunete ce rasar din culori.
Constiinta mi-e goala.
si sfanta.
In ea, totul e inchis intre
pereti de caramida
patati de sangele vietii;
iar usa-i spre sus;
dar nici el nu stie unde e;
totul-i o umbra.

Unde sunt zanele?
Unele lucruri,
le-am prins in randuri;
pe celelalte
le-am prins intre
patru rame…le-am desenat pe peretii
unui vas de lut ce plutea intre frezii…
Patru rame le-am desenat
pe-un ciob
al unui vas de lut,
ce plutea intre soapte.
Unele lucruri am sa le uit,
pe altele insa,
le voi uita fugind de mine,
iar celelalte raman…
…raman sa mistuie ce-a mai ramas
din umbra mea.

By: CEZAR BURTESCU

Am fost plăcut surprins acum câteva zile când am descoperit pe net un site extrem de interesant şi educativ. Citind articolele de pe www.argesstupidnews.lx.ro, mi-am adus aminte de foştii mei colegi de la ziarul Schimbul3. Era singura publicaţie din judeţul Argeş carev era scrisă de elevi de liceu şi de studenţi, iar redactorul şef, maestrul Mircea Mărgărit scria ceea ce scrie şi azi elevul său, Azy şi anume ce “prostii mai publică presa”. Râdeţi şi educaţi-vă, sau cum spunea Nea Iancu “Ridendo castigat mores”.

By: Bogdan DĂRĂDAN