Eu n-am avut nicio pretenție de la Emil Boc atunci când a fost desemnat prim ministru de către cei 30%. Nici de la PDL, nici de la PSD, nici de la alianța lor înduioșătoare. Guvernul trebuia să existe, în fruntea lui trebuia să fie cineva. Probabil că mulți dintre ei ar fi mai potriviți prin alte locuri, ba la Fornetti, ba într-un penitenciar, dar nu poți să te opui dorinței electoratului: oamenii aceștia au fost aleși să ne reprezinte. Inclusiv pe noi, cei care n-am votat sau n-am fi votat.

N-a trecut un an de la alegeri și Emil Boc a devenit una dintre cele mai plictisitoare imagini de pe micul ecran (dar și de pe monitor), ba chiar se bate cu puricii în care-o bagi pe dânsa când semnalul e prost. A-i urmări cuvântările e mai chinuitor decât să-ți târăști ouăle pe cărbuni încinși, zici că n-are nimic mai bun de făcut decât să ne tortureze cu aparițiile sale. Mintea mea s-a opus cu încăpățânare să-l priceapă pe Boc de fiecare dată când acesta a avut ocazia să se cațere la microfon, indiferent de ce-a avut de zis.

Marele merit al prim ministrului este că reușește să fie unul dintre cei mai talentați mâncători de rahat ai actualului Guvern, ba chiar aș forța nota încercând să-l bag undeva pe podiumul politicii postdecembriste. Îți vine să-l împuști, dar ți se taie atunci când îl ai in față. Emil Boc este omul perfect pe timp de criză pentru mizeria de țară în care trăim: e incompetent, dar nu arată asta în mod direct, reușește să pară cel mai responsabil om de pe planetă, are o voință reformistă cum n-ai mai văzut, vorbește de măsuri peste măsuri, decizii peste decizii, ce să mai continuăm, omul știe meserie. Ba chiar am văzut o ușoară atitudine dezarmată a presei și a opiniei publice la adresa lui, dar s-ar putea să mă înșel. Boc pare fie inatacabil, fie că are o soluție pentru orice.

Până în noiembrie avem destule de tocat, so stay tuned.

(preluat de pe alex-moca.net)